Românul Radu Petruş, originar din Sălaj, a fost desemnat antrenorul anului în campionatul universitar de volei masculin din SUA, după ce echipa unei universităţi din New York pe care o conduce a avut un ultim sezon “istoric”, cel mai bun din ultimii 30 de ani, câştigând titlul la nivel regional şi avansând până în semifinalele diviziei a III-a universitare la nivel naţional.
De opt ani antrenorul echipei New Palt a Universităţii Suny (State University of New York), românul a fost ales ca “antrenor al anului” în divizia a III-a a campionatului universitar de către Asociaţia Antrenorilor de Volei din America , doi dintre voleibaliştii din echipa sa, Tim Ferriter şi Christian Smith, fiind selecţionaţi în prima echipă a campionatului.
“De opt ani antrenez echipa de băieţi de la Universitatea Suny din New York, iar patru ani înainte am fost antrenor secund la Long Island University, la fete. Cele mai bune rezultate le-am avut anul acesta, când am câştigat conferinţa, altfel spus campionatul din regiunea noastră, care e una dintre cele mai bune din Statele Unite. Mai apoi, am ajuns până în semifinale la competiţia naţională, ce include întreaga Americă. Am fost desemnat antrenorul anului nu doar în conferinţa noastră, ci pe toată Divizia a III-a din Statele Unite”, a declarat marţi, pentru AGERPRES, Radu Petruş.
Antrenorul român a explicat că în America nu există un campionat profesionist de volei masculin, ci doar un campionat universitar cu trei divizii. Diferenţa între diviziile I, II şi III nu e una de valoare, ci e legată de bursele pe care le pot primi sportivii. În prima divizie opt voleibalişti dintr-o echipă pot primi burse sportive, în divizia a II-a se acordă patru burse la o echipă iar în divizia a III-a nu se pot acorda burse. Voleibaliştii au vârste cuprinse între 18 şi 22 de ani.
Originar din localitatea Hida, judeţul Sălaj, Radu Petruş a ajuns în SUA graţie Loteriei Vizelor. Volei a jucat pentru prima dată la liceul agricol din Şimleu Silvaniei, de unde a ajuns la echipa de volei a oraşului, iar mai târziu la o echipă din Oradea. A antrenat pentru prima dată o echipă de volei masculin din Ştei, fiind totodată printre cei care au organizat pentru prima dată, acum aproape 20 de ani, primele cinci turnee de beach-volley la Oradea.
Practic necunoscut în SUA ca antrenor de volei, Radu Petruş a pornit acum 12 ani “de la zero”, mai întâi ca voluntar la o echipă universitară de fete.
“Eu cred că dacă vrei ceva, poţi. Am început ca voluntar, acum 12 ani. Nu te ia nimeni direct antrenor, ci trebuie să începi de unde poţi, de unde ţi se oferă oportunitatea. Nu contează că e volei sau altă meserie, începi de jos, de unde ţi se permite şi apoi dovedeşti că eşti bun. Am început ca voluntar, trei luni, la o echipă de fete, după care am fost angajat antrenor secund şi mai apoi am aplicat la funcţia de antrenor principal la universitatea din New York. Pe măsură ce îţi faci o carte de vizită poţi aplica pentru posturi mai bune. Nu poţi ajunge peste noapte printre cei mai buni. Trebuie perseverenţă. La început te bate toată lumea. Sigur vei avea eşecuri, dar nu poţi fi campion din primul an. Totul e să fii serios şi să încerci să faci cât mai mult pentru jucători, să încerci să combini utilul cu plăcutul. Antrenorul poate să impună un statut de bună educaţie pentru că, la o adică, nu e numai volei”, afirmă acesta.
Deşi plecat din România, Radu Petruş urmăreşte voleiul din ţara noastră, în special cele două echipe masculine din primul eşalon, din Zalău şi Şimleu Silvaniei. Chiar dacă în SUA nu există un campionat profesionist, antrenorul crede că România ar putea urma exemplul americanilor în ceea ce priveşte modul de promovare şi formare a jucătorilor de la echipele de juniori şi tineret, în condiţiile în care în campionatul intern se pune mai mare accent pe jucători aduşi din străinătate, decât pe talentele locale. Concret, în cazul vicecampioanei ACS Volei Municipal Zalău, Petruş crede că ar fi recomandat să existe şi echipă de divizia B, unde să fie rodate tinerele talente.
“Părerea mea e că la Zalău ar trebui să fie o echipă de divizia B, care să facă legătura între juniori şi echipa mare. Nu ştiu cât ar costa, dar ar merita pentru că e bine ca juniorii să joace cel puţin un an în divizia B, să poată fi promovaţi la echipa mare, pentru că altfel nu au nicio şansă. Zalăul are o echipă din primele patru la nivel naţional şi e foarte greu să iei un junior să îl pui să joace într-o echipă ce iese pe locul doi în campionat. Le trebuie experienţă şi cel mai bun antrenament e jocul. Pot să se antreneze de dimineaţa până seara în sală, dacă nu au un adversar în faţă. Nu poţi simula la antrenamente un meci cu arbitri, cu un adversar care vine de fiecare dată cu ceva nou. Aici e diferenţa între SUA şi România. În trei luni de zile echipa mea joacă peste 30 de meciuri. Unele nu contează pentru campionat, nu sunt oficiale, ci doar pentru pregătire. În campionat sunt doar 10 echipe, dar noi jucăm şi alte meciuri. Antrenorul face programul meciurilor. Eu sun ceilalţi antrenori şi programez meciuri cu echipe de valoarea noastră sau mai bune, pentru a evolua şi noi. În România aceste meciuri amicale lipsesc. La juniori ar trebui să se facă turnee amicale în care să se joace de dimineaţa până seara. Copiii sunt capabili să joace patru-cinci meciuri într-o zi, le place şi nu obosesc la fel ca cei mari. Asta fac şi alte ţări din Europa. Dacă dai un ban pe deplasare atunci copiii joacă de dimineaţa până seara. În România juniorii merg şi joacă un singur meci, se aleargă după rezultate, joacă doar şase voleibalişti iar ceilalţi fac doar o excursie. Pe când dacă ai avea un turneu de o zi, fiecare ar avea şansa să joace”, a adăugat sursa citată.
Deşi apreciat în SUA, Radu Petruş şi-ar dori să revină în voleiul românesc, precizând că nu ar refuza o ofertă de la un club din România.
“Până la urmă tot în România voi ajunge, pentru că voleiul e pentru mine ca un virus, ca un microb. Depinde însă unde şi cum. Dacă aş veni antrenor, aş promova şi tinerii”, a conchis antrenorul.
Alexandru Moldovan
