Unii plătesc impozit şi pe 50 de bani, alţii deloc pentru milioane

 Ultima aberaţie în materie de impozite se situează, de departe, în domeniul „grandioaselor” evaziuni pe care le generează bacşişul. Frizeri, taximetrişti, ospătari, pregătiţi-vă să daţi cu subsemnatul pentru bacşiş! Ăsta rămăsese neimpozitat, şi aerul, că în rest, ferească Dumnezeu! Timp în care, parohiile îşi trăiesc liniştite şi nestingherite de vreun control, viaţa cea etern-tihnită şi lipsită de griji. Generic, da, aceasta este legea care guvernează fiscalitatea românească: orice venit trebuie impozitat. Punct! Dar de aici şi până a impozita uriaşul venit realizat de un băiat care vine gâfâind, cu pizza, la tine acasă, iar tu îi laşi o diferenţă de optzeci de bani pentru că aşa vrei tu, e cale lungă şi plină de aberaţii. După ce, justificat sau nu, multe din unităţile de alimentaţie publică, mici magazine, baruri sau restaurante au fost închise în urma unor sancţiuni care, deşi trebuiau aplicate, au lăsat multe semne de întrebare în privinţa asprimii lor, iată că a venit rândul coafezelor, taximetriştilor şi ospătarilor să contribuie la visteria statului cu mărunţişul extras din mama mărunţişului pe care îl primesc de la clienţi. Să stârpim această pătură infracţională, care ne duce ţara de râpă! Pe ei, pe mama lor! Păi ce, să ajungă cumva bogaţi? Pentru a fi bogat trebuie să ai funcţie, nu să aranjezi zulufi sau să transpiri la volan,14 ore pe zi, în trafic. Eşti un bun român, cum spune sloganul, aşa că scoate naibii bacşişul şi pune-l pe masă, să vadă statul cum stau lucrurile. Când vine vorba însă de culte,ne împreunăm mânuţele şi glăsuim în şoaptă, numai de bine. Asta spunem şi noi, indiferent în ce barcă religioasă ne găsim. Doar că începem să ne întrebăm tot mai des şi mai apăsat, de ce noi „da”, indiferent ce facem, unde lucrăm, ce prestăm, şi Biserica „nu”? De ce mereu ea este excepţia excepţiilor de la regulă, indiferent care este subiectul discuţiei. O instituţie care anual învârte pe degete sute de milioane de euro, rămâne până una alta, „copilul” răsfăţat al societăţii. Timp în care „ceilalţi” mor de foame,unii umblă cu hainele rupte, sunt mereu pedepsiţi sau luaţi la pumni de către părintele suprem, statul.

Legea impozitării cultelor, un lucru necesar şi normal

Legea fiscală actuală, sigur, este clară. Sunt scutite de la plata impozitului pe profit cultele religioase, pentru veniturile obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, veniturile obţinute din chirii, alte venituri obţinute din activităţi economice, venituri din despăgubiri în formă bănească, obţinute ca urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent şi/sau în anii următori, pentru între’inerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrări de construcţie, de reparație şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ, pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activități nonprofit ale cultelor religioase. Dacă toate aceste activităţi ale cultelor nu pot fi impozitate, cultele fiind totodată şi neplătitoare de tva, atunci cum să facem ca şi noi şi autorităţile. Să ştim într-un fel sau altul, cum se cheltuiesc aceşti bani de către parohii. Cât intră, cât iese, de ce iese şi pe unde. Unde se scurg milioanele. Unde ajung donaţiile. Cutia milei e mereu plină peste tot pentru că oamenii închid ochii şi scot din buzunar sume uriaşe fără să se gândească măcar o secundă că da, există şi posibilitatea să fie prostiţi. Cine verifică toate aceste lucruri, atât timp cât pe amărâta aia care vinde zece plăcinte într-o gheretă din piaţă, o scuturi ca pe vremea comuniştilor şi mături cu ea pe jos dacă nu dă bon şi pe şerveţele. Nu ai cum să nu vorbeşti de nereguli atunci când pentru o parte din bani, un preot îţi taie (eventual) o chitanţă care conţine o taxă de cult să zicem oficială, iar restul… Doamne-ajută, să fie primit. Nu am gândit niciodată de rău în prezenţa acestor oameni şi inclusiv eu am dat bani fără să mă apuc să ţin teoria chibritului şi să fac pe corectul cerând mereu chitanţe unui preot. Aşa procedăm toţi sau aproape toţi. Ei bine, eu nu mai vreau. Şi ca mine, sunt deja cam mulţi. Pentru că mergând pe firul întâmplărilor, care arată ca un râu inofensiv, m-am trezit lângă cascada Niagara. Şi nu mai vreau să fiu doar eu cel care îndură, suportă, scoate iar şi iar bani, iar ei, nu, niciodată. Nimic, indiferent despre ce vorbim, răspunsul e universal valabil: NIMIC. Nu mă refer, evident, doar la preoţi, a fost un exemplu, poate cel mai timid dintre toate câte ar fi putut fi date. Nu vorbeam neapărat de 50 de lei daţi la preot, să-ţi sfinţească pereţii din casă, ci de milioanele pe care bisericile le fac, să zicem, în zilele de mare sărbătoare. Şi de care nimeni nu întreabă nimic niciodată.

Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă

Oameni buni, înainte să vă scoateţi şi ultimii lei din buzunar, ridicaţii ochii şi vedeţi în ce case trăiesc trăiesc aceşti oameni, în ce clădiri, de un lux sfidător, îşi au birourile. Pe urmă coborâţi uşor privirea şi vedeţi în ce limuzine se plimbă. Şi cu aceste imagini în minte, încercaţi să vă întrebaţi de ce pe voi statul vă jupoaie de vii şi vă lasă lefteri, dacă nu muritori de foame, iar pe ei îi mângâie mereu pe creştet şi pe lângă ceea ce oricum au, le mai îndeasă şi în traistă, anual, sume astronomice, de la buget. Poate că, pe un fond de echitate şi nepărtinire, această nouă impozitare, a bacşişului,literalmente o inepţie fiscală, nu ar fi arătat atât de urât şi de grosolan, cum o vedem şi cum de fapt, este. Ce facem însă atunci când, de exemplu, punem Biserica faţă în faţă cu aceste categorii de oameni sau faţă în faţă cu instituţiile sau domeniile din care ei fac parte? De ce unii, mulţi dintre ei fără să poarte vreo vină uriaşă, tremură de teama că vor putea să cadă, dintr-o mişcare de condei, în prăpastia închiderii, a falimentului sau şomajului în timp ce pe alţii anaful nu-i întreabă niciodată nimic pentru că asta este legea? De ce fiscul, care ar trebui să funcţioneze după legi imparţiale, peste tot acolo unde discutăm de bani, de venituri, de conturi şi multe altele, nu deranjează niciodată nici măcar telefonic vreo parohie, desigur, iubită de majoritate, însă care ascunde o grămadă de necunoscute şi semne de întrebare când vine vorba de bani. Biserica poate, în modul cel mai confortabil, să desfăşoare activităţi, legale sau nu, fără teama că vreodată cineva va trage la răspundere pe cei care manevrează sume colosale, ocrotiţi fiind de turla bisericilor de care autorităţile nu se ating nici cu privirea. Nimeni nu spune şi nimeni din cei care ar trebui să ştie, nu ştiu, concret şi clar, unde merg banii bisericilor. Unde se scurg milioanele de lei provenite din acatiste, moaşte, sfinţiri, feştanii, donaţii, cutii ale milei, sponsorizări sau finanţări suspecte. Legislativul nostru tace mereu şi se unge cu mir. Nu face ceva în acest sens, nu există nici măcar iniţiativa unor legi sau ordonanţe care să dea dreptul fiscului să intre şi pe acest teritoriu, de care pare că tuturor le este frică. Frică de Dumnezeu, da, aşa e şi bine, însă frică de muritorii care, ca şi noi, îşi desfăşoară activitatea acolo, în lăcaşurile de cult sau în birourile parohiilor, acolo de ce trebuie să existe vreo teamă de a intra fie doar şi pentru a vedea cum stau lucrurile şi nu neapărat cu intenţii de viaţă şi de moarte, aşa cum se întâmplă cu ceilalţi când sunt luaţi la întrebări.

În Sălaj, 460 de biserici dorm de-a pururi liniştite

Pe lângă ele, alte aproape 18.000 din ţară nu au nicio teamă, niciodată de nimeni şi nimic. De exemplu, la cele 4.000 de şcoli, un control fiscal nu ar mira niciun slujitor al catedrei, pe când ANAF la uşa vreuneia din cele 460 de biserici, ar da ochii peste cap multor slujitori ai acesteia. Ca să nu cădem iarăşi în confuzii urâcioase şi răutăţi gratuite, specificăm că ne referim la Biserică de această dată în termeni fiscali, administrativi, economici, asta ca să nu ne mai ia de urechi suflarea credincioasă care nu face diferenţa între credinţă, Dumnezeu, şi păcatele care apar şi există oriunde există şi suflare de om ca să nu mai adăugăm şi banii, „ochiul dracului” cum zice românul. Nu avem nimic cu nimeni, cu atât mai puţin cu Biserica, doar că ne întrebăm de ce unii trebuie să plătească, uneori atât de greu, pentru greşelile lor iar alţii nu? Oare chiar nu există, în miile de biserici câte sunt la noi, nicio fărădelege, nici o faptă care să contravină legislaţiei fiscale şi nu numai, din România? Oare chiar totul este atât de corect şi nimic nu se face fără respectarea literei şi spiritului legii? Dacă e aşa, vrem s-o ştim şi noi cândva, şi să ne putem cere scuze ca am îndrăznit să vrem să aflăm dacă BOR este o instituţie lipsită totalmente de orice pată fiscală sau de altă natură. Până atunci, impozităm, după cum spuneam, bacşişul. Punem pe butuci micile afaceri din care oamenii îşi duc viaţa de pe o zi pe alta şi îmbrâncim în şomaj şi depresie angajaţii unităţilor care au greşit, da, şi nu au emis un bon fiscal. Măsurile, desigur nu le contestă nimeni, legea e lege, ai greşit- plăteşti. Însă ce facem cu cei care greşesc sau, mai rău, comit voluntar fapte de miliarde de ori mai grave, şi stau liniştiţi, ştiind că nu vor plăti pentru ele niciodată? Mediul politic românesc, atât de viteaz în alte privinţe, poate că ar trebui să-şi folosească atributele şi curajul şi în această privinţă. Legea este şi trebuie să fie şi în realitate, lege pentru toţi. Şi mai ales egală. Fără excepţie. Până când nu va fi aşa, ceea ce se întâmplă astăzi în România, nu rămâne decât o altă mare nedreptate pentru care vor plăti în cele din urmă toţi cei care sunt răspunzători. Cum? Asta vor vedea chiar ei, pe pielea lor, la momentul potrivit. Ales de divinitate, dacă justiţia nu-l mai alege.