“Un părinte nu trebuie să-şi jignească propriul copil, niciodată!”

– interviu cu psihologul Laura Ianchiş –

Trăim într-o societate în care, din păcate, violenţa în diverse forme este din ce în ce mai des întâlnită. În familie, la şcoală, în societate, violenţa, mai ales cea verbală, pare să fie mai nou o formă de educație, de impunere a autorităţii sau de a fi ascultat. Psihologul Laura Ianchiş, licenţiată a Facultăţii de Ştiinţe Psihologice, specializarea Psihologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, cu o experienţă de peste 16 ani în domeniu, actualmente psiholog la Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău, atrage atenţia că violenţa în diversele ei forme în special asupra copiilor, este un factor care mai devreme sau mai târziu va influenţa şi se va resimţi negativ în comportamentul adultului.

Reporter: Ce este violenţa şi care sunt formele ei?
Laura Ianchiş: Violenţa este definită din perspectivă comportamentală. Orice manifestare comportamentală a unei persoane asupra unei alte persoane, fie că vorbim despre adult asupra copilului sau fie că vorbim despre adult asupra unui alt adult – care vine şi aduce o serie de modificări sau efecte negative, scopul fiind în principal controlul unuia asupra celuilalt. Violenţa urmăreşte ca principal scop să ajugem să deţinem control asupra unei alte persoane. Dacă vorbim în cazul părintelui, acesta vrea să simtă că deţine controlul asupra copilului. Dacă vorbim despre adult-adult; un adult îl controlează, îl domină pe celălalt şi atunci recurge la manifestări comportamentale de tip agresiv. Sigur că formele de violenţă pot să fie: violenţa verbală, violenţa fizică şi suprinzător, neglijenţa. Acesta din urmă este o formă de violenţă asupra copiilor. Neglijarea copilului intră în cazul abuzului de tip comportamental. Pentru că, prin comportamentul nostru îi neglijăm starea de bine a copilului. Este tot o formă de abuz a părintelului asupra copilului, parcă din ce în ce mai des întâlnită.

Rep.: Care este „impactul” violenţei verbale asupra copilului?
L.I. Violenţa verbală, agresivitatea verbală, deşi nu lasă urme fizice constând în vânătăi sau alte lucruri palpabile care nu pot fi observate, nu vine cu un rezultat imediat. Violenţa verbală pe termen lung produce efecte la fel de importante ca şi agresivitatea fizică. În timp s-au făcut tot felul de studii. De exemplu, Universitatea din Florida a făcut foarte multe studii prin care s-a scos în evidenţă faptul că violenţa verbală se corelează cu sănătatea mentală. La copii se pot observa în urma violenţei verbale repetate: tulburări emoţionale şi probleme de comportament, probleme de concentrare a atenţiei – care duc la randament şcolar redus. La adulţi vorbim despre anxietate, depresie, stres postraumatic şi manifestări comportamentale antisociale. Un adult agresat în copilărie are foarte mari şanse de a deveni un agresor care să folosească acelaşi limbaj, aceeaşi cale de control sau agresiune asupra celorlalţi. Foarte mult ducem cu noi, la vârsta adultă, experienţele din copilăria timpurie – cei şapte ani de acasă. Nu întâmplător se pune atât de mare accent pe cei şapte ani, pentru că este într-adevăr vârsta stadiilor dezvoltării inteligenţei. După vârsta de şapte ani, un copil ajunge să înţeleagă mult mai bine anumite lucruri şi se fixează şi se consolidează mult mai bine. Însă, lucrurile până la vârsta precizată sunt învăţate foarte mult prin modelare. De aceea, părintele este destul de răspunzător faţă de lucrurile pe care le va semăna în copilul său. Mă refer la modalitatea de interacţiune – care poate să fie agresivă şi atunci tinde spre lovire, pedeapsă fizică – coroprală; modalitatea de interacţiune din punct de vedere al limbajului şi atunci vorbim despre agresivitatea verbală. Nu trebuie să ne suprindă faptul că dacă un adult vorbeşte urât, la fel va vorbi şi copilul său. Orice adult este sau poate fi model pentru copilul lui! Nu trebuie să suprindă faptul că dacă mama sau tata a lovit copilul, acesta nu va face la fel atunci când va avea frustrare. În relaţie cu alţi copii îşi va gestiona la fel starea sau îşi va rezolva problema pe care o va întâmpina.

Rep.: Unde duce, în timp, agresivitatea, violenţa verbală în diferitele ei forme, asupra copilului ?
L.I.: Prin agresivitate verbală înţelegem mai multe lucruri. Înţelegem: ameninţările, critica incorectă sau neconstructivă, atitudinea de intimidare, deprecieri, dar şi atribute, ca să le spun aşa, faţă de potenţialul persoanei, sau celuilalt. Înţelegem toate formele de denigrare a celuilalt prin cuvinte nepotrivite. Relaţiile sau corelaţiile apar cu anumite probleme. Eu aş spune, de exemplu că un copil, crescut în permanenţă, într-o familie cu critică îşi va interioriza acest fel de interacţiune cu celălalt, dar va mai veni încă un lucru: autocritica. Va ajunge să fie un adult , acest lucru îl arată şi studiile, perfecţionist. Ei nu sunt mulţumiţi niciodată de ceea ce fac. Aş spune că a fi perfecţionist este un lucru pozitiv. Este un lucru bun atunci când vrei să performezi, dar nu când se ajunge la un dezechilibru emoţional din cauza asta. Nu este mulţumit niciodată de partenerul pe care îl are, de relaţia pe care o are, de munca pe care o face etc. Acest lucru se datorează faptului că niciodată pentru părinte, niciodată, nu a fost bine ceea ce a făcut copilul. Întotdeauna a fost o critică în spatele lucrului respectiv, care duce la: perfecţionism, lipsă de sine scăzută şi neîncrederea în forţele proprii. Să ştiţi, toate acestea merg într-o evoluţie. Vedem copilul care îşi mai pierde anumite lucruri, pentru că se rafinează datorită nivelului de înţelegere, dar sâmburele pus în perioada asta timpurie, o să-l regăsim la adult cu nişte manifestări specifice adultului: nemulţumire, tendinţa de gândire negativă care merge ulterior înspre pesimism. Spuneam că din punct de vedere a problemelor de sănătate mentală agresivitatea verbală este corelată cu: depresie, anxietate, stres postrumatic – copilul visează noaptea, sau adultul expus unei violenţe verbale şi fizice, are acele flash-backuri specifice stresului post traumatic după evenimentul traumatizant.

Rep.: Ameninţările şi criticile sunt sau nu, uneori, necesare în educaţia copilului?
L.I.: Dacă vorbim despre părinţii care îşi ameninţă copiii prin diferite forme de genul: „nu te mai iubesc”, „nu mai eşti copilul meu”, „îţi fac bagajul şi te trimit”, ” nu eşti bun”, aceştia sădesc, ca să spun aşa, nesiguranţa, teama. Ameninţările duc la anixietate. Copilul va fi tot timpul într-o teamă. Să nu uităm că nevoia unui copil este de siguranţă. Ce poate semăna, un părinte, prin astfel de ameninţări? Nelinişte, îngrijorare, teamă. În mintea copilului, dacă nu va face aşa cum spune sau îl obligă părintele să facă, chiar va crede în acele ameninţări. Un părinte nu trebuie să-şi denigreze niciodată copilul, dar niciodată! Dimpotrivă, ca şi părinte vrei să potenţezi ce are copilul bun! Denigrarea duce la nesiguranţă, neîncredere în sine, apreciere negativă asupra propriei persoane. Din păcate dacă ar fi să ne gândim la agresori, aceştia ar putea să fie părinţii, dar pot să fie şi sunt, unii dascăli, şi copiii între ei. Dacă mergem pe această clasificare, dascălul unoeri se regăseşte în postura de agresor atunci când vorbim despre violenţă verbală. Nu toţi dintre ei, dar sunt! În ultimul timp sunt cazuri de acest gen.
Cea mai mare greşeală, din punctul meu de vedere, pe care un părinte sau un dascăl o poate face, este să evalueze global un copil prin prisma unui singur incident. Adică un lucru neştiut la şcoală, de exemplu, un banal exerciţiu, nu trebuie generalizat sub aspectul că nu ştie nimic. Dimpotrivă! Dacă a rezolvat un singur exerciţiu, doar unul singur, înseamnă că acel copil ştie ceva. Nu avem dreptul să îl criticăm generalizând faptul că nu ştie să rezolve niciun exerciţiu. Da, este nevoie în procesul de educare al copilului de critică, dar de o critică constructivă. O critică constructivă se referă la situaţia X şi va scoate în evidenţă ceea ce a făcut bine copilul, punctând ceea ce nu a făcut bine. Un părinte care vrea să-şi educe copilul trebuie să-i amintească acestuia şi lucrurile bune pe care le-a realizat.

Rep.: Critica poate mobiliza, poate impulsiona copilul să performeze, să demostreze că poate mai mult?
L.I.: Lucrurile acestea se întâmplă la vârstă timpurie. Critica în sine nu e neapărat rea, vreau să punctez acest lucru, învăţăm din greşeli! Critica neconstructivă, de exemplu la copii mici. Sunt cazuri în care intervine mobilizarea. Pentru că acolo este o altă variabilă care cântăreşte foarte mult în viaţa copilului: nevoia de atenţie a părintelui. Şi el se va da peste cap ca să obţină lauda, aprecierea şi mulţumirea părintelui. În orice caz, nu e ceva ce aş recomanda pentru a motiva copilul!