Sălăjeanul Patrițiu Bota, profesorul sărbătorit o dată la patru ani și viața dedicată școlii

O dimineață geroasă s-a așternut peste Treznea. Liniștea satului este tulburată doar de lătratul gros al unui câine ce pare singuratic. Îmi sună telefonul.

Cu o voce blândă îmi spune unde pot parca. În câteva minute sunt în curtea profesorului Patrițiu Bota, cel despre care aveam să aflu că este născut în data de 29 februarie și este sărbătorit din patru în patru ani. Îl salut, mă privește, îmi întinde mâna și mă invită în casă. Aveam emoții, dar nu știu de ce.

În cameră mi-au atras atenția cărțile, multe cărți, atmosfera primitoare și inimile pline de căldură ale unor oameni care au format generații.

I-am propus domnului profesor să stăm de vorbă, să lăsăm la o parte barierele, să îmi povestească, să râdem, să glumim și să ne bucurăm. Asta am și făcut.

A venit și doamna Monica, cea care îi este alături profesorului. Am râs împreună, urma să povestim, dar nu înainte de a primi o ofertă culinară pe care n-am putut să o refuz.

Plăcinte cu varză, cartofi și mere amestecate cu miez de nucă. Asta urma să ne gătească doamna Monica. Recunosc, n-am rezistat, am acceptat, iar în câteva minute, la nasul meu mare a ajuns un miros de aluat proaspăt, de ștergar curat, de plăcintă caldă.

Am uitat de reportofon, de discuție, de ce urma să facem și nu m-am oprit până nu am mâncat două plăcinte. Și bine am făcut, pentru că tare bune au fost.

Între timp, profesorul a așezat în mijlocul mesei o mulțime de hârtii scrise de mână, documente, fotografii, ceva proiecte, iar în colț stăteau pregătiți ochelarii. Am pornit reportofonul. Urma să descopăr un om de poveste, un dascăl încrezător în toți elevii săi.

Băiatul și satul

Mâinile profesorului mi-au inspirat o finețe aparte. Dumnezeu știe câte cataloage și cărți au atins aceste degete. Interlocutorul meu și-a dat seama că îl privesc atent. Mi-a spus că s-a născut la sat, în Câmpia, comuna Bocșa, în data de 29 februarie 1940. A început să zâmbească spunându-mi că în acest an va avea loc a 21-a aniversare a sa.

Asta îl face tânăr, foarte tânăr. Și are dreptate. În pofida vârstei, profesorul mi-a lăsat impresia unui om ce nu-și arată vârsta reală, gata parcă oricând să se apuce de treabă, să le vorbească elevilor despre Kant, poate chiar despre Cioran.

Pentru că își sărbătorește ziua de naștere doar din patru în patru ani, Patrițiu Bota primește mesaje de la mulți prieteni, cunoscuți, foști colegi.

Sunt doar câteva mii de români născuți în această zi. Acum patru ani a fost sărbătorit și la actualul Liceu Tehnologic „Voievodul Gelu” din Zalău, școală în care a fost director ani la rând.

Am revenit la satul copilăriei. A prins perioada de dinaintea colectivizării. O mare presiune s-a abătut părinților săi, pentru a se înscrie în colectiv (am scris intenționat așa), asta pentru că moșteniseră o suprafață destul de mare de teren.

Era pământul cumpărat de bunicul lui Patrițiu, cu bani câștigați muncind din greu în America. Copil fiind, sălăjeanul a muncit în gospodăria familiei, și-a ajutat părinții la treburile casei, pe câmp, în grădină. A îngrijit animale, a făcut tot ce trebuia făcut în acele vremuri, iar viața nu era simplă deloc. Se ara cu boii, animale deosebit de puternice și scumpe în perioada respectivă. Totul se făcea manual. Ochii profesorului au rămas ațințiți spre un punct ce părea inexistent. Și-a amintit de anii în care își ajuta tatăl să transporte grâul la batoza satului.

Părintele își dorea ca fiul să rămână lângă el, să-l ajute în continuare. Doar că având deja o soră la Școala Pedagogică din Carei, la îndemnul unui profesor și susținut de mama sa, care i-a înțeles dorința de a studia, tânărul Patrițiu a fost înscris la unitatea de învățământ de acolo. A terminat liceul. Anii aceia au fost frumoși, dar și destul de grei.

A stat în internatul școlii și a beneficiat de o pregătire de specialitate. După stagiul militar, tânărul dascăl a fost numit la o școală în formare, în satul Șeredei.

În paralel, învățătorul a urmat Facultatea de Filozofie. După terminarea studiilor universitare și-a continuat activitatea didactică în calitate de profesor la școala care avea să devină „Liceul de Chimie” din Zalău, o unitate de învățământ patronată de fosta fabrică de anvelope, în care era mare nevoie de ingineri chimiști și tehnicieni.

După Revoluție, timp de 12 ani, Patrițiu Bota a fost director al acestei școli.

În timp ce ascultam povestea de viață a profesorului, în încăpere am simțit un miros puternic de plăcintă. M-am pierdut, am uitat tot ce trebuia să întreb, aproape că uitasem că sunt la un interviu și că aveam de înregistrat o poveste. Doamna Monica ne-a adus niște plăcinte de mi-au făcut papilele gustative să danseze, vă dați seama.

Și asta i s-a întâmplat unui om care mereu e la dietă. Care dietă? La naiba cu dieta! Am înfulecat rapid două plăcinte. Mi-am zis în gând că le dau „jos” până la finalul zilei și mă duc și la alergat cu Dan, bunul meu prieten .

Crezul într-o societate bazată pe valori

Cu papilele gustative liniștite și cu un stomac plin, mi-am amintit că am de terminat o poveste. În trecut, la fostul „Liceu de Chimie” învățau peste 1.000 de elevi. Școala avea inclusiv internat, cantină și tot ceea ce era necesar pentru ca procesul de învățământ să se deruleze în condiții bune, normale.

Ce să vezi, instituția de învățământ avea și un fel de fermă din care își asigura necesarul de carne pentru masa elevilor. Sistemul educațional a fost unul dificil după Revoluție.

Orgoliile au fost multe, părerile profesorilor erau foarte diferite, iar școala avea nevoie de o atmosferă echilibrată, de un corp profesoral concentrat într-o singură direcție. Fostul director a reușit să ducă instituția de învățământ peste aceste probleme. Ani și ani le-a predat copiilor filozofia. A realizat nenumărate studii sociologice, a publicat articole în presa vremii, lucrări de specialitate și a surprins diferite evenimente educaționale prin cuvinte alese.

Profesorul este și cel care a propus ca „Liceul de Chimie” să poarte actuala denumire: Liceul Tehnologic „Voievodul Gelu”. Cum? Simplu. A avut mai multe discuții cu colegii săi, profesorii de istorie, iar vis-a-vis de școală era fostul Regiment „Voievodul Gelu”. De aici și până la noua denumire a școlii n-a mai fost decât un pas. Au fost decenii în care dascălul sălăjean a pus umărul la formarea atâtor generații de tineri. A crezut în toți și crede și în tinerii de acum.

M-a fixat cu privirea și mi-a spus că noi, adulții, trebuie să îi înțelegem pe tineri și să le fim sprijin, nu piedică, barieră, totul din dorința de a avea o societate bine fixată pe puncte adânc înfipte în valori reale. A venit și momentul despărțirii de catedră. A primit pensionarea ca pe o treaptă firească a vieții.

Nu și-a uitat satul cu ulițele prăfuite, pivnițele, pământul, oamenii, dar viața l-a adus peste deal, în Treznea. Așa e viața, rar îi poți schimba cursul și, de cele mai multe ori, nu ai idee ce îți rezervă clipa următoare. În localitatea martir a construit o casă, și-a amenajat o grădină, dar nu a stat de-o parte.

A simțit că se poate implica în viața comunității, poate întinde o mână de ajutor acolo unde este nevoie. Neavând posibilități materiale deosebite, a fost nevoie de ani buni până la finalizarea locuinței. În tot acest timp s-a integrat perfect în comunitatea locală, are prieteni aici, se simte perfect în satul dintre dealuri. Așa a luat naștere un grup de inițiativă format din săteni, echipă care a pus bazele mai multor activități la nivel local. Grupul a organizat mai multe evenimente culturale strâns legate de istoria localității, activități educaționale, acțiuni pentru tinerii din sat și multe alte proiecte. Așa l-a cunoscut și pe academicianul Aurelian Lazăr Cozma, sălăjeanul prezent în cele mai importante enciclopedii muzicale din lume. Domnul Bota este cel care a venit cu ideea și a făcut demersurile necesare pentru ca școala din Treznea să poarte numele învățătorilor martiri „Aurelia și Lazăr Cozma”, victime ale atrocităților comise de hortiști. Au urmat și alte proiecte, iar printre cei care le-au susținut s-a numărat și un localnic stabilit cu decenii în urmă peste Ocean, în America.

Patrițiu Bota a pus și bazele Asociației „Treznea, sat natal” – al cărei președinte este. Asociația este o entitate care a elaborat alte proiecte importante pentru comunitatea locală.

Un exemplu este inițiativa în baza căreia a fost construit un monument aproape de zona centrală a satului, în memoria localnicilor căzuți în timpul celor două conflagrații mondiale. În sat exista deja monumentul martirilor din septembrie 1940, dar era nevoie și de un loc prin care să fie amintiți eroii din cele două pagini negre ale istoriei lumii. Ideea a fost acceptată de comunitatea locală și s-a trecut la treabă. A urmat o perioadă dificilă.

A fost nevoie de fonduri, autorizații, de un proiect, trebuia stabilită lista cu numele eroilor. Demersurile au presupus timp și multă, foarte multă muncă, cercetări, discuții, totul pentru ducerea la bun sfârșit a misiunii. Desigur, profesorul a fost sprijinit de toți cei implicați în demers, a fost o adevărată echipă. Este un monument prin care jerta eroilor din sat este cinstită, prețuită.

Sănătate și bucurii, domnule profesor!

Îmi sună telefonul. Am uitat că trebuie să trimit un reportaj la Radio România. Trebuia să ajung urgent acasă. Îi spun domnului profesor că e musai să ne încheiem discuția.

Înainte să plec, îl întreb ce își dorește de ziua dumnealui. A zâmbit. Se apropie a 21-a aniversare. Este emoționat. În glasul său se simte un ușor tremurat, o sensibilitate aparte, dar și o mare bucurie. Mi-a spus că mă ascultă des la radio și că s-ar bucura să îi fiu alături la aniversarea sa.

M-a trecut un fior, m-au cuprins și pe mine emoțiile. Aveam în față un dascăl, un fost director de școală, un om atât de simplu, de bun. E un Om, iar Oamenii sunt tot mai rari. Mi-a venit să-l îmbrățișez, să-i mulțumesc.

Doamna Monica ne privea. Părea și dânsa emoționată. Nu aveam cum să plec. Plăcintele erau pregătite. Nu le-am refuzat. Au fost făcute cu căldură și bunătate. Am petrecut mai bine de un ceas în mijlocul unor oameni minunați, de la care poți învăța, iar mie îmi place să învăț de la astfel de persoane. Le-am mulțumit, ne-am dat mâna și am promis că am să revin.

Discuțiile s-au încheiat destul de brusc. Eu sunt mereu pe fugă, așa sunt eu, asta mă ține în formă. Am ieșit în grabă, am urcat în mașină și am pornit spre Zalău, inima Sălajului.

La Mulți Ani, domnule profesor! Vă mulțumesc. Pe drum am devenit trist. În lumea asta sunt tot mai puțini Oameni.