Profesorul de la sat cu șase licențe universitare și centură neagră în arta „ninja”

Locuiește în satul Gostila, este licențiat în matematică, teologie, biologie, istorie, geografie și agronomie, nu folosește telefon mobil (a avut, dar l-a aruncat cu mulți ani în urmă în Someș) deține centura neagră în ninjutsu și în pofida pregătirii sale, profesorul Liviu Mihuț a ales să predea matematica la școala din comuna sa natală, Poiana Blenchii. Trecut de 50 de ani, fostul militar în Regimentul de Gardă și Protocol spune că a urmat toate aceste specializări pe vremea când concurența la admiterea în facultate era acerbă, cel mai bun exemplu fiind agronomia unde pe un loc concurau 13 candidați. Profesorul a precizat că aceste specializări universitare, care au presupus aproape 20 de ani de studii, l-au ajutat să înțeleagă mai bine viața, lumea, divinitatea.

O dimineață friguroasă de duminică m-a prins din nou pe teren. Stabilisem cu Mirel Matyas, bunul meu prieten, să-l luăm pe Mircea Teglaș, amicul nostru, și să pornim din nou la drum. Mirel este cel care mi-a pornit din nou dorința de a descoperi, de a sta de vorbă cu oameni deosebiți. N-a stat pe gânduri și mi-a spus că într-un sat din Sălaj trăiește un profesor de matematică deosebit, un om cu șase sau șapte calificări universitare, o persoană care nu utilizează telefonul mobil și stă departe de agitația rețelelor de socializare. Parcă mi-a pus Dumnezeu mâna pe chelie. Am pornit iar la drum spre Gostila, sat unde fusesem cu doar o săptămână în urmă, dar am ratat subiectul.Tovarășul meu de călătorie m-a avertizat că s-ar putea ca profesorul din Gostila să nu ne primească. I-am spus că nu avem nimic de pierdut. Am ajuns în sat după un ceas de mers cu mașina. Am întrebat în stânga și în dreapta, am aflat că la casa lui Liviu Mihuț ajungeam pe o potecă ce duce spre un deal. Am lăsat mașina la șosea și am urcat. Poarta era închisă, iar câinii de la o turmă ne-au simțit rapid și au început să latre gros și apăsat. Am început să strig, dar liniștea era una totală. După câteva minute, ușa casei se deschide și își face apariția un om bine făcut, cu ochi pătrunzători. Acest om inspira putere, forță fizică, dar și blândețe, bunătate. Purta tricou și pantaloni de culoare neagră. S-a apropiat, ne-a salutat și ne-a întrebat cine suntem și ce vrem. Ne-am prezentat și i-am spus că vrem să îl cunoaștem, că am auzit de el și dorim să stăm de vorbă. Sălăjeanul nu a stat pe gânduri și ne-a poftit în casă. Am intrat temători oarecum, dar ne-am relaxat după ce am intrat în odaia primitoare, curată, cu miros de mere, poate și de portocale. I-am spus că auzisem de pregătirea sa universitară, că este licențiat în mai multe specializări. Liviu a început să ne povestească, dar l-am oprit. L-am rugat să îmi permită înregistrarea conversației cu reportofonul, voiam să le spunem și altora despre sălăjeanul care a studiat ani și ani, cine știe, poate îi vom convinge pe alții că educația este importantă. A stat, m-a privit și a acceptat. Mi-a spus că mă ascultă la radio. Am răsuflat ușurat, i-am mulțumit și am pornit reportofonul. Povestea sa începe în tinerețe. Liviu a fost militar în Regimentul de Gardă și Protocol, are și centura neagră în ninjutsu, știți voi, în luptele unde protagoniști sunt personajele îmbrăcate în negru, acolo unde sunt folosite multe arme albe, cuțite, steluțe. Doamne, și acum îmi amintesc de filmele pe care le-am văzut la „Video”, la acele mici cinematografe ilegale în care nimeream uneori și filme deocheate. Liviu a dat examen la Agronomie prin 1986, sper că nu greșesc. Erau 13 pe un loc. A intrat și a terminat facultatea de cinci ani. A devenit inginer agronom, iar după o pauză de câțiva ani, Liviu s-a înscris la Teologie. A terminat și această facultate. A continuat să se licențieze în biologie, istorie, geografie și la final în matematică. Am rămas mut de uimire. Acest om a făcut aceste școli pe vremea când la facultăți era concurență adevărată, pe vremea când se făcea școală cu adevărat. Eram curios să aflu de ce atâtea specializări. Mi-a răspuns rapid. Avea din copilărie o sete profundă de cunoaștere. A învățat aproape 20 de ani pentru a obține aceste calificări universitare. A ales să predea matematica și este profesor de ani și ani la școala din Poiana Blenchii. Mă rodea curiozitatea. Ce legătură are teologia cu matematica, dar cu biologia, cu istoria sau geografia? Liviu Mihuț mi-a spus că între teologie și matematică este o legătură puternică, iar în opinia sa, teologia ca disciplină este o știință exactă dacă se face trimitere la dogmatică unde sunt teoreme și axiome.

Telefonul mobil aruncat în Someș

A fost pentru prima oară când m-am blocat în fața unui interlocutor, nu mai știam ce să-l întreb. Îl priveam tăcut pe Mirel în speranța că mă va scoate din impas. Prietenul meu m-a simțit și a intervenit, m-a scăpat și de data asta. L-a rugat pe Liviu Mihuț să ne povestească ce e cu telefonul mobil, de ce nu îl folosește. Liviu a lăsat impresia că zâmbește, dar vorbea foarte serios. Consideră că este o pierdere de timp, că îi răpește din viața, din timp, că noi, oamenii, am ajuns dependenți, că stăm zilnic cu orele pe telefon și uităm să trăim. A avut telefon, dar asta se întâmpla cu ani în urmă. Erau primele telefoane din generația Nokia. Profesorul l-a folosit câteva luni, iar apoi l-a aruncat în Someș. De atunci nu mai folosește telefonul mobil. Nu are nici cont pe rețele de socializare, citește mult, urmărește anumite emisiuni de televiziune și ascultă radioul. Cea mai mare parte a timpului și-o dedică școlii, educației, crede că educația este singura șansă a societății, a oamenilor, dar este pesimist, cel puțin așa l-am perceput eu. Să mă ierte dacă greșesc. În timpul liber, profesorul se documentează mult, scrie, cercetează, a scris monografii, a vorbit despre frumusețile locului, despre atracțiile turistice.

Bogații nefericiți

De fiecare dată când întâlnesc oameni pe care îi consider deosebiți, îi întreb ce înseamnă pentru ei fericirea. N-am ratat momentul nici cu profesorul Mihuț. A cugetat și mi-a spus că sunt tot mai mulți oameni bogați, dar nefericiți, oameni care au de toate, mașini tot mai multe, case, bani, haine, tot ce vor, dar, cu toate acestea, sunt nefericiți, iar viața lor este tristă. Crede că lumea se grăbește spre nicăieri, oamenii sunt tot mai agitați, iar lucrurile ar putea scăpa de sub control. I-am dat dreptate, sincer. Îl priveam tăcut și încercam să aud fiecare vorbă rostită, voiam să aflu, să ascult un om. În pofida pregătirii sale, Liviu Mihuț nu a vrut să plece din satul său natal, din comuna sa. A lovit masa cu degetele și ne-a spus că aici se simte bine, e mai liniștit, aici e esența, bucuria, tristețea și speranța. I-am mulțumit profesorului pentru că ne-a primit, pentru gândurile frumoase și am ieșit. Era frig, iar profesorul purta doar un tricou. I-am spus că s-ar putea să răcească. A zâmbit și mi-a explicat că e călit, a fost militar în Regimentul de Gardă și Protocol. Voiam și o poză cu omul de lângă mine. M-a refuzat elegant. N-am insistat, eram bucuros că a stat de vorbă cu noi, că mi-a permis să înregistrez discuția noastră. I-am urat sănătate, ne-am strâns mâinile și am pornit la drum. Sănătate și mult succes, domnule profesor!

Sursa foto: Facebook Fototravel/Mirel Matyas