Attila are 7 ani şi este centrul universului mamei lui. Când medicul i-a spus femeii că fiul său, pe atunci în vârstă de trei ani şi cinci luni, suferă de autism, Szabo Szabina a simţit că se cutremură lumea. Vestea a venit la scurt timp după ce se întorsese din Germania, unde fusese plecată la muncă. „Când m-am întors, am găsit un copil hiperactiv, agresiv, care rămânea cu privirea fixă , cu un comportament pe care nu îl avea anterior plecării mele. Cel mai probabil despărţirea de mine i-a produs un şoc şi a grăbit evoluţia problemei lui”, îşi aminteşte mama lui Attila.
Au cerut părerea unui pediatru din Zalău, care i-a spus că băieţelul are simptome specifice autismului. Diagnosticul a fost confirmat de un specialist în psihiatrie infantilă, care a recomandat administrarea de calmante, aceeaşi indicaţie primind-o şi de la un medic din Cluj-Napoca. Medicamentele nu l-au ajutat prea mult,susţine mama, întrucât îl linişteau ori îl făceau să fie mai atent doar pe moment, dar apoi Attila devenea şi mai agitat. „Nu puteam ieşi afară ori merge în magazine, Attila urla, plângea pe stradă. Efectiv nu ştiam pe ce lume trăiesc, simţeam că nu îmi mai cunosc copilul”, îşi aminteşte Szabina.
A învăţat să-şi ajute fiul
Timp de aproape un an, în încercarea disperată de a-şi ajuta copilul, au combinat tratamentul medicamentos cu terapia făcută la Centrul pentru boli rare NoRo, însă lucrurile nu păreau să se îmbunătăţească. Îngrijorată, mama s-a adresat din nou medicului, prezentându-i situaţia şi cerându-i alternative: „Am întrebat-o pe doamna doctor psihiatru dacă are sens să mai îndop copilul cu medicamente şi mi-a spus că ar fi ideal dacă reuşim să rezistăm fără ele”.
Şi-a asumat acest risc şi a renunţat să-i mai ofere băieţelului calmante, preferând să meargă doar pe varianta terapiei. „Mulţi mi-au criticat decizia, spunându-mi că nu procedez corect şi că starea lui Attila se va înrăutăţi. Dar nu a fost aşa”, a mai spus mama, care a început să se pregătească pentru a-şi putea ajuta pruncul şi acasă. Astfel, femeia a luat legătura cu mai mulţi psihologi care i-au dat sfaturi cu privire la modul în care trebuie să abordeze problema acasă, a urmat un curs de ajutorare a copiilor cu probleme, s-a documentat intens pe internet. „Am început cu lucruri simple, de la jocul cu făină, la cel cu mingea. Ne-am pictat unul pe altul, mi-am învăţat copilul să facă prostii, să ştie ce e aia o ciocolată, să se îmbrace şi să se dezbrace, să folosească toaleta”, mărturiseşte Szabo Szabina, recunoscând că primul an nu a fost deloc uşor, Attila nefiind foarte cooperant. Cu multă dragoste şi răbdare, cu perseverenţă şi dăruire, mama a reuşit să-şi scoată odrasla din lumea în care se închisese. I-a făcut un program zilnic fix, din care nu lipsea ora de plimbare şi diversele activităţi senzoriale, comportamentale, creative, de logică, matematică, scriere ori pictură. „Nu facem lucruri dificile. Mi-am învăţat copilul să verse conţinutul unui pahar, să se joace cu noroiul de afară, să umble prin bălţi când plouă… lucruri atât de normale pentru un copil obişnuit, dar atât de străine băieţelului meu. Din mama lui, am devenit copilul care îl învăţa pe Attila să facă mici prostioare”, afirmă zălăuanca.
Terapie prin joacă
Nu s-a descurajat niciodată, deşi nu a fost sprijinită de nimeni. Nici măcar de soţul său, care refuză să accepte că băiatul său este altfel: „Toţi spun că ceea ce fac eu sunt prostii, dar nu ţin cont de ei. M-am ambiţionat să fac totul pentru fiul meu, după ce am văzut cazuri mai grave la centrul unde facem terapie. Mi-am promis că al meu copil nu va fi aşa, că al meu va şti să meargă cu bicicleta, va şti să facă orice. Asta mi-a dat putere să nu renunţ”.
Joaca de-a pictatul s-a transformat, în timp, într-o pasiune pentru micul Attila. Mama lui a observat că imediat ce ia pensula în mână, băiatul ei se transformă: „Totul a început din joacă, pictându-ne unul pe altul pe corp. Încet-încet am văzut că este atras de pictură, că este o activitate asupra căreia se concentrează şi care îi face plăcere. Attila nu vorbeşte, însă prin culoare, el comunică. Preferă culori închise, ceea ce mă face să cred că este ceva ascuns în sufletul lui, dar încă nu mi-am dat încă seama despre ce este vorba. Poate să fie şocul pe care l-a suferit când am fost plecată de lângă el”.
Attila pictează orice, pe pânză, pe şerveţel, pe sticlă, pe apă. Pictează în fiecare zi, timp de aproape două ore. Pentru a-i putea asigura toate materialele necesare pentru această activitate, părinţii lui Szabina cheltuie lunar 700 de lei, pentru pensule, acuarele, pânze. Creaţiile micului artist sunt, mai apoi, scoase la licitaţie pe grupul de Facebook „Licitaţie pentru speranţă”, pentru a face rost de bani pentru ca băiatul diagnosticat cu autism să poată picta în continuare. Altele sunt licitate pentru a sprijini diverse cazuri sociale. Spune că nu a obosit, pentru că în fiecare zi vede un progres: „Ştiu de unde am pornit şi unde am ajuns”.
Devenită asistentul personal al fiului ei, Szabina speră să reuşească, în anul şcolar următor, înscrierea lui Attila în sistemul public de învăţământ. „Poate nu va fi pregătit, dar măcar va fi între copii normali, nu izolat între patru pereţi. Nu este o soluţie să închid uşa şi geamul şi să nu ştie nimeni de copilul meu. Eu l-am acceptat aşa cum este.
