Societăţile comerciale care se confruntă cu probleme la încasarea facturilor vor beneficia, de anul viitor, de o îmbunătăţire a condiţiilor în care îşi pot deduce pierderile provenite din creanţele neîncasate de la clienţi. Este vorba de o relaxare a prevederilor fiscale, ce ar urma să intre în vioare de la 1 ianuarie 2021 şi care oferă posibilitatea deducerii integrale a provizioanelor constituite pentru clienţii rău-platnici, faţă de plafonul de 30% impus în prezent. Pentru deducerea integrală, rămân însă în vigoare o serie de condiţii: creanţa să fie mai veche de 270 de zile, să nu fie garantată şi să nu fie asupra unei persoane afiliate.
Măsura, solicitată de multă vreme de mediul de afaceri, este bine-venită în special în contextul pandemiei de COVID-19, când tot mai multe firme se confruntă cu întârzieri la încasarea facturilor. În acelaşi timp, este de menţionat faptul că, pentru facturile emise şi neîncasate, furnizorul plăteşte la stat taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit din propriile fonduri.
Această modificare va duce la diminuarea poverii fiscale pentru societăţile comerciale afectate de problemele financiare ale clienţilor lor. În plus, acestea vor fi stimulate să se comporte prudent şi să se protejeze faţă de riscul de neîncasare, prin constituirea de provizioane din timp şi la o valoare cât mai apropiată de cea a creanţei restante, pentru prezentarea unei imagini corecte a situaţiilor financiare. Totodată, posibilitatea de a diminua impozitul de plată cu 16% din valoarea provizionului este menită să compenseze efectul negativ generat de neîncasarea facturilor în fluxurile de numerar.
Restricţiile fiscale impuse la vânzarea creanţelor, încă în vigoare
Această modificare a Codului fiscal este de apreciat, însă rămâne deschisă o altă „rană” veche, şi anume o prevedere care reduce accesul companiilor la finanţare prin operaţiuni de tip factoring. Este vorba de limitarea deducerii pierderilor din cesiunea de creanţe la un plafon de 30%. Dacă o creanţă este vândută, de exemplu, la un sfert din valoarea ei nominală, diferenţa de 75%, considerată pierdere, nu este deductibilă integral, ci doar în proporţie de 30%. Astfel, pentru a recupera 25% din valoarea creanţei, creditorul va trebui să suporte, pe lângă pierderea comercială de 75%, şi un cost fiscal de aproape 9%, reprezentând partea din pierdere care nu poate fi dedusă fiscal în acest exemplu.
Cu alte cuvinte, deductibilitatea integrală a provizioanelor pentru facturile neîncasate este favorabilă, dar incompletă. Practic, dacă un creditor decide să renunţe la o creanţă, beneficiază de deducerea integrală a pierderii, dar dacă vrea să recupereze o parte, trebuie să scoată bani în plus „din buzunar”.
Efectele negative ale acestei neconcordanţe în tratamentul fiscal se vor vedea cu adevărat în special anul viitor, când multe companii care vor avea nevoie să apeleze la operaţiuni de finanţare a fluxurilor de numerar pentru facturi neîncasate vor constata că trebuie să suporte un cost fiscal semnificativ. În plus, această limitare va afecta şi băncile comerciale, care se vor confrunta cu credite neperformante în creştere după expirarea moratoriului (posibilitatea amânării plăţii ratelor).
Este de remarcat şi faptul că tratamentul din legislaţia românească este foarte restrictiv prin comparaţie cu celelalte state membre ale Uniunii Europene. Conform unei analize comparativeDeloitte, majoritatea covârşitoare a statelor membre acordă deductibilitate integrală pentru pierderile înregistrate de către instituţiile de credit ca urmare a vânzării de creanţe rezultate din credite neperformante, iar celelalte pun anumite condiţii şi limitări, dar mai puţin restrictive decât cele din în România.
Aşadar, modificările aduse recent Codului Fiscal, îndelung aşteptate de mediul de afaceri, sunt binevenite, însă insuficiente, în condiţiile în care anul viitor se anunţă unul maidificil, iar probabilitatea să ne confruntăm cu o majorare a nivelului creanţelor neîncasate şi a creditelor neperformante este în creştere.
