Nicolae Sabău, fermierul din Cizer cu stele negre

Sunt negre și frumoase, au ochii mari, strălucitori ca niște stele, dar sunt tot mai puține. Aproape că au dispărut din România după anul 2000. Din fericire, situația s-a schimbat, iar numărul celor care s-au încăpățânat să crească bivoli a început să crească din nou. Sălajul era unul dintre județele cu cele mai multe bivolițe din România. Îmbătrânirea satelor a venit la pachet cu reducerea drastică a efectivelor de animale din gospodării. În Sălaj sunt sate unde abia mai vezi două-trei vaci, iar în alte locuri au dispărut cu totul, dar au plecat și oamenii. La începutul acestei primăveri am ajuns în Cizer, o comună pe care o prețuiesc. Tovarășul meu în misiunea de documentare mi-a fost din nou inginerul Ioan Cherecheș. Mi-a promis că mă duce la o familie de oameni harnici, foarte harnici, iubitori de pământ și animale, sălăjeni care prețuiesc agricultura. Sunt oameni simpli. Se trezesc dimineața și muncesc până noaptea, n-au sărbătoare, concediu, iar pauzele sunt rare și scurte.

La intrarea în gospodăria lui Nicolae Sabău mi-am dat seama că aici se muncește mult. Undeva în dreapta, utilajele agricole așteptau parcă nerăbdătoare primăvara, să iasă în câmp, acolo unde se simt cel mai bine. Nicu ne-a primit, iar după ce ne-am salutat, fermierul ne-a poftit în grajd. Prezența noastră a fost simțită rapid de animalele de culoare neagră, atât de apreciate pentru calitățile laptelui și a cărnii. Au devenit destul de agitate, doar eram niște străini. Cizereanul a început să le vorbească, să le mângâie și s-au mai liniștit. Undeva, în stânga, câțiva pui de bivolițe aveau chef de joacă. Cu ochi mari și păr strălucitor, privirea lor era ațintită asupra noastră. Mugeau sub privirea mamelor protectoare. Știam de la bunicii mei că bivolițele sunt foarte protectoare cu puii și tolerează doar persoanele pe care le văd zilnic, pe care le simt aproape. Nu lasă pe oricine la muls. E nevoie de o legătură puternică între om și aceste animale, o legătură bazată pe încredere, devotament și multă afecțiune. „Sunt tare frumoși și blânzi. Nu împung, îi iubim mult. Dimineața, prima dată intrăm în grajd, aerisim, curățăm, le dăm mâncare și abia apoi ne bem cafeaua în familie. Animalele își beau primele cafeaua, primesc furajarea de dimineață. Ne simt mirosul, ne recunosc dintr-o mie de persoane. Bivolii își recunosc stăpânul și după șase sau șapte ani. Sunt animale foarte sensibile, au un lapte deosebit de bun și gras, iar smântâna e ceva senzațional”, îmi povestește fermierul stând lipit de una dintre bivolițe.

Animalele, oglinda fermierului

Se vede că animalele lui Nicolae Sabău sunt bine îngrijite. Sălăjeanul este membru în cea mai puternică asociație a crescătorilor de bivoli din România. L-am întrebat dacă se gândește să renunțe, să facă altceva. Nu, nici gând. Trăiește o poveste în care a intrat de mic copil și din care nu vrea să iasă. O face cu plăcere, îngrijește animalele, iar  acestea îl răsplătesc cum știu ele mai bine. Lapte, carne și toate celelalte. Lângă noi vine și fiul fermierului. Este un tânăr hotărât să rămână în comună, să își ajute tatăl după terminarea școlii, poate să își extindă ferma. Este mult de lucru. Tânărul este conștient că este mult de muncă, dar nu vrea să renunțe. A muncit de mic alături de tatăl și mama sa. Știe tot ce trebuie făcut în gospodărie, pe câmp.

Jupâna, șefa grupului

 Exemplarele de bivolițe din gospodăria lui Nicu Sabău sunt deosebit de frumoase și bine îngrijite. Și selecționarea lor nu a fost una întâmplătoare, pentru că trebuie să corespundă unor standarde de calitate. „Jupâna” este o bivoliță despre care aflu că este un fel de coordonatoare de grup, ea merge în fața grupului, are grijă de celelalte, este protectoare, mai puternică și experimentată. Pufăie la apropierea unei persoane necunoscute, iar coarnele sale îmi arată că este un fel de șefă. Șugar, Lombo, Mișca, Mura, sunt doar câteva nume pe care sălăjenii de la sat le dădeau bivolilor.

Ioan Cherecheș mi-a spus că sunt cele mai rezistente animale domestice la boli grave. Sunt imune la anumite tipuri de boli. Sunt ceva mai sensibile în privința rinichilor. Le place să se scalde, să intre în mâl, se acoperă, își lasă afară doar capul, li se văd doar ochii. Așa răcesc uneori, dar sunt tratate. Calitățile laptelui de bivoliță sunt inconfundabile. Laptele de bivoliţă, deşi mai gras decât laptele de vacă, conţine cu 60 la sută mai puţin colesterol. Scriu în fiecare articol despre agricultura Sălajului. România are un potențial enorm în agricultură, dar nu îl valorificăm. Noroc că mai sunt câțiva fermieri care iubesc cu adevărat pământul și animalele. Am mai simțit ceva. În Sălaj sunt fermieri, printre care și Nicolae Sabău, care nu cresc animale pentru subvenție, ci pentru că le îndrăgesc, au această activitate în sânge, e un fel de microb primit ca moștenire de la bunici și părinți. Felicitări, Nicolae!