Moara din Tusa și fantoma din pădure

Era ger. Mi-a deschis ușa de la moară și m-a poftit pe lădoi. Pe masă a așezat un cârnat uscat din carne de mistreț și o pâine de casă. A urmat o clipă de liniște. M-a privit îndelung și m-a poftit să mănânc. Am înfulecat cârnatul și o felie strașnică de pâine. Au trecut zece ani de atunci, iar morarul Gavril Tuns din Tusa a ajuns o amintire, a plecat spre alte zări, spre moara dintre stele. Ieri, împreună cu profesorul Mirel Matyas am pornit iar pe urmele bătrânului morar.

Voiam de multă vreme să ajung la Tusa, să redescopăr un sat tare drag mie, o localitate cu oameni harnici, buni. Mi-am propus să merg direct la moara din vale, acolo unde, cu mult timp în urmă, veneau oameni din satele învecinate pentru a măcina grăunțe. Mirel voia să trecem și pe la biserica de lemn din Sârbi. L-am convins să mergem mai întâi la moară. La ieșirea din Sâg am intrat pe o șosea proaspăt refăcută, mai lată, mai circulabilă. M-a încântat drumul, arată bine, este înconjurat de pădure. Am ajuns repede în Tusa, iar o ceață subțire plutea încă deasupra localității. Mereu mi-a plăcut să vin aici, e un aer aparte, pare un loc mai liniștit, cu oameni mai puțini, cu natura mai aproape. Am coborât și am luat-o spre dreapta. Am zărit vechea casă a morarului. Cu o zi înainte l-am sunat pe Costel, un sălăjean apropiat familiei morarului. Mi-a promis că mă așteaptă.

La ora 9 eram în fața porții verzi. Înarmați cu reportofonul, telefonul și aparatul foto, am intrat în curte. Ne-a atras atenția roata morii. Era învârtită lent, dar sigur, de apa ce curgea prin micul jgheab din lemn. Locul este unul răcoros, frumos, acoperit de verdeața unor flori de vară. Costel ne-a primit și ne-a poftit în moară. Ce loc, domnule! Miroase a făină, a lemn, a curat și a viață simplă de la țară. Costel a început să ne povestească. Moara a fost construită de Gavril Tuns, morarul plecat deja de un deceniu. Nu mi-a venit să cred ce repede au trecut anii. Cred că mai am pe undeva înregistrarea cu vocea bătrânului din Tusa.

Ce trecători suntem. Moara a fost construită acum mai bine de o jumătate de secol, iar morarul a mai „ticluit” patru mori cu apă în localități învecinate. Se pricepea, iubea moara, i-a plăcut s-o construiască. Am ajuns în holul principal. Pereții sunt acoperiți cu ștergare, iar în față am zărit lădoiul pe care am stat împreună cu morarul cel bătrân. Mi-au dat lacrimile. Morarul nu mai e, dar silueta lui pare prezentă lângă mărețul utilaj în care grăunțele devin făină. Costel ne-a poftit și în atelierul moșului. Un mehei, rindea și multe, multe scule de morar, toate sunt în vechiul atelier de lângă moară. Un gemut greu, apăsat și lung este provocat de roata grea a morii, care se învârte sub puterea apei. Moara a fost pornită doar pentru noi, dar aici sunt primiți inclusiv turiști. Am zărit câteva roți construite din lemn și metal, iar pe grinda de lângă locul prin care curge făina se văd urme de cretă. Morarul nota toate modificările aduse, numărul de saci și alte informații ce trebuiau reținute. Totul are un rost. Roata morii se învârte greu, lent, dar sigur și ne arată importanța sa.

Canadienii și morarul

Moara este vizitată periodic de turiști. Au venit și canadieni să vadă locul cu un parfum aparte. Curtea morii este acoperită de vie și struguri mulți. Nu peste mult timp se vor coace, va curge și vinul. Mirel începe să fotografieze, el vede lucruri pe care eu nu le observ. Nu știu câte mori cu apă mai funcționează în Sălaj, dar asta trebuie vizitată. Frumusețea morii și povestea locului vă vor impresiona. Nu-l căutați pe morar, a rămas doar moara lui. Bătrânul se odihnește într-un colț de grădină, înconjurat de verdeață și de susurul apei din pârâul cu apa rece. Sunt sigur că baciul Gavril își privește moara. Nu l-am uitat, n-am uitat nici povestea pe care mi-a spus-o despre dracul alungat în pădure de bătrânii satelor de pe Valea Barcăului. Probabil era o fantomă de legendă, răul care le lua anual oamenilor animale din turmă, o poveste din vremuri apuse. Am ieșit, dar roata morii a continuat să se învârtă.