Mina Sărmăşag, de la extaz la agonie

România a devenit, în ultimii douăzeci şi cinci de ani, ţara cu cele mai multe mine închise din Europa. Datorită falimentării companiilor miniere care în trecut aveau producţii uriaşe, din care trăiam şi noi şi alţii de peste graniţe, bogăţiile pe care le poartă pământul nostru rămân acolo, în adâncuri, ca nişte morminte uriaşe pentru care nimeni nu mai are astăzi niciun interes.

CET Oradea, ultimul client al minei, falimentar şi el

Galeriile miniere din Sărmăşag, localitate fostă cândva fruntaşă în zona Transilvaniei la exploatarea lignitului, arată astăzi ca după un bombardament. Imaginile dezolante care te întâmpină în aceste locuri, care cu ani în urmă clocoteau de viaţă, te fac să te întrebi dacă nu suntem, într-adevăr, un neam blestemat care este silit mereu să se întoarcă pe aceleaşi cărări ale pierzaniei şi eşecului, deşi natura şi Dumnezeu ne-au pus în traistă tot ce aveam nevoie, ba chiar mai mult. Prin munca celor aproape 5.000 de lucrători, Sărmăşagul aproviziona în trecut cu cărbune toată partea de vest a ţării, şi nu doar această zonă. Zeci de mii de tone de lignit luau calea marilor CET-uri din ţară ca să nu mai vorbim de miile de locuinţe sau sedii de firme pe care lignitul sălăjean le încălzea iarnă de iarnă. Zona, care era într-o forfotă şi o mişcare continuă, care pulsa de viaţă şi de bunăstare, chiar şi în anii de tristă amintire, a ajuns acum un loc pustiu, păzit doar de utilajele ruginite sau rampele de beton care cândva funcţionau zgomotos, fără încetare.

În prezent, situaţia minei este ca şi pecetluită, SC Sălajul SA, societatea care administrează mina fiind în insolvenţă din martie 2013. Insolvenţa este, pentru cei care nu ştiu, un soi de moarte clinică din care extrem de puţine societăţi îşi mai revin. Un fel de certificat de deces care aşteaptă să fie completat. Mina a încetat să funcţioneze prin exploatarea subterană în anul 2005. De atunci s-au mai efectuat exploatări la micile cariere de suprafaţă, în special la punctul de lucru Bobota 2, punct care deservea în special CET-urile bihorene. Având în vedere că şi CET Oradea, principalul client, a intrat în insolvenţă, exploatarea de la punctul  Bobota 2 a fost tot mai redusă, funcţionând şi astăzi cu sincope, la o capacitate extrem de redusă. Consilierul juridic al societăţii, Nicolae Chereji, ne-a spus, dezamăgit, că în ciuda unui plan de reorganizare pe trei ani, foarte bine întocmit şi pus la punct, şi înaintând cu maximum de optimism, şansele ca mina să redevină ceea ce a fost odată sunt practic nule. În primul rând, pentru că nu mai există piaţă de desfacere, preţul pe care îl oferă CET-urile sunt derizorii, mult sub preţul de producţie. Clienţii persoane juridice sau fizice aproape că au dispărut şi ei, locul cărbunelui de altădată fiind luat de centralele moderne pe lemn sau gaz. Firmele care prestau serviciile în mină cum ar fi cele de excavare, exploatare, manevră feroviară, pază ş.a. trebuiau plătite şi ele, iar banii primiţi de la marii clienţi deveniseră din ce în ce mai puţini şi total insuficienţi pentru acoperirea cheltuielilor şi salariilor. De profit nici nu mai putea fi vorba, nu mai exista de ani buni.

Preţ mic, piaţă exterminată, falimente în lanţ

Una peste alta, un sistem plin de verigi bolnave, de la birocraţie, piaţa săracă, clienţi falimentari până la lipsa de interes a factorilor de decizie au făcut ca mina din Sărmăşag să rămână fără nicio şansă de supravieţuire.

Ca şi când nu ar fi fost toate deajuns, SC Sălajul SA a acumulat şi datorii pe care nu le poate achita, nu din vina ei ci în principal din vina firmei-mamă, a cărei subsidiară este, Societatea Naţională a Cărbunelui cu sediul în Ploieşti, companie deţinătoare a acţiunilor SC Sălajul şi care şi ea la rândul ei este în insolvenţă. Pe scurt, aceşti 5 milioane de lei nu vor mai intra niciodată în conturile SC Sălajul SA, bani cu care, liniştită, societatea şi-ar fi putut achita datoriile şi poate ar mai fi avut o şansă să nu piară. Achitarea acestei datorii ar fi însemnat, practic, primul semn de revenire şi prima şansă pe care mina ar fi avut-o. Nici măcar bunurile care mai există nu pot fi valorificate întrucât o hotărâre de Guvern din 2005 a decretat că bunurile şi utilajele aparţin acţionarului principal, terenurile şi imobilele – Ministerului Economiei, etc. Deci până la capăt, rămânem fără nimic şi indiferent cât de optimist am privi soarta acestei mine, un lucru este aproape cert: societatea se va radia iar mina va dispărea inclusiv din punct de vedere legal. Va exista doar ca amintire şi ca poveste pentru cei care vor veni în urma noastră şi vor pune întrebări.

Bătrânii Sărmăşagului, martori tăcuţi la parastasul minei

Sălajul va dormi poate zeci de ani de acum înainte, pe o bogăţie pentru care alte ţări ar ucide, vorba aceea. Iar închiderea minei şi paragina în care a fost lăsată o bogăţie uriaşă, care ne-ar fi hrănit mulţi ani de acum înainte, o datorăm nu ghinionului şi nici destinului ci acţiunilor deliberate, concertate și deciziilor strâmbe şi puse cap la cap, an de an, luate de autorităţi.  Factori care au falimentat rând pe rând, tot ce a fost bun şi productiv în minerit la noi în ţară. Iar mina din Sărmăşag nu este singurul exemplu, aceeaşi soartă o au şi minele de exploatare de la Bobota, Ip sau Surduc şi o grămadă de alte bazine miniere mici sau mari  din întreaga ţară.

Deciziile mai marilor noştri, fie că vorbim de cele economice, fiscale, politice, care au condus la astfel de deznodăminte, nu au distrus doar viitorul unei mine de cărbune, ci viitorul unor generaţii care ar fi putut să trăiască normal şi bine acasă, lânga copii şi părinţi, vorbind limba lor şi muncind propriul pământ. Tinerii din Sărmăşag şi nu numai ei, ci multi români care au luat disperaţi, calea străinătăţii, ar fi rămas bucuroşi în ţara lor, pentru un salariu mai mult decât decent şi un trai liniştit, dacă inimile acestor mine, pline de bogăţii, ar mai fi bătut în continuare. N-ar mai fi fost nevoiţi să plece pentru a le ridica casele altora, pentru a le spăla blidele sau a le îngriji bătrânii, în timp ce copiii lor cresc plângând de dor iar părinţii şi bunicii se sting, aşteptând în singurătate, cu ochii spre poartă.