Măgura, satul nelocuit din Sălaj, procurorul italian și semiluna musulmanilor

Sălajul are un sat nelocuit. Măgura este localitatea poziționată într-o zonă de poveste, dar unde casele sunt pustii. Aici, lumea pare că s-a oprit, că natura și-a intrat în ritmul său și a redevenit stăpână peste ceea ce omul a construit.

Măgura este situată pe teritoriul administrativ al comunei Poiana Blenchii, dar nu despre administrație și politică vreau să vă povestesc, ci despre o lume aproape dispărută. Auzisem că Măgura este locul de unde oamenii au plecat, unii s-au dus poate într-o lume mai bună, Dumnezeu știe unde, iar alții au plecat la oraș sau în alte sate. Au lăsat în urmă case, grădini, nuci mari și groși, un păr secular, ruinele unei școli și o biserică din lemn de o frumusețe aparte. Duminică fiind, am pornit spre Măgura avându-i tovarăși de drum pe Mirel Matyas și Mircea Teglaș. Era pentru a doua oară când încercam să ajungem sus, pe deal, în Măgura, dar n-am reușit din cauza văii umflate. Nu puteam intra cu Săndica mea de serviciu. Era mult prea periculos și nu voiam să îmi pun mașina la încercare. Ne-am bucurat de sprijinul oferit de preotul din comună și îi mulțumim pe această cale. Am trecut valea în mașina preotului, așa am ajuns în Măgura. Pe un drum asfaltat, îngust, dar într-o stare excelentă, am urcat spre vârful măgurii pe care se vedeau urmele unei livezi din perioada comunistă. Sunt convins că aici erau obținute cantități uriașe de prune. Am aflat că acești pruni au avut anul trecut una dintre cele mai mari recolte din ultimele decenii, iar asta cu toate că nu i-a întreținut nimeni. Am trecut printre creste de dealuri, pe lângă păduri, am lăsat în urmă văi și pereți înalți de pământ, pe lângă o turmă mare de oi. Lătratul câinilor ne-a făcut să înțelegem că eram noi, oile și ciobanul. Am traversat rapid localitatea și am decis să ne întoarcem la pas. De o parte și alta a drumului stau case vechi, unele fiind construite din bârne, cu ferestre mici, cu grădini transformate în viitoare păduri. Pe alocuri sunt semne clare că omul n-a mai fost de ani și ani, poate de prea multe decenii.

Casele vechi și nucii uriași

Atmosfera pare sinistră, e liniște, parcă prea multă liniște. Doar vântul și păsările reduc din liniștea care a cuprins localitatea. Nu e nimeni, casele sunt goale. Pe alocuri, la capătul grădinilor vedem morminte singuratice, vechi, uitate de timp și de noi toți. Unii și-au îngropat morții în grădina casei. Aflăm că a fost dorința defuncților, așa sunt mai aproape de casă, de locul unde au trăit. Mirel face fotografii, Mircea e tăcut. Înaintăm pe drumul asfaltat. Vedem și câteva gospodării ce par întreținute. Ni se spune că aici vin vara urmașii localnicilor, unii își petrec aici concediile, stau până toamna, iar asfaltarea drumului face ca aproape nimeni să nu mai vândă terenuri în satul nelocuit. Interesul pentru Măgura e tot mai mare, unii au cumpărat teren, vor să construiască, să ridice case de vacanțe. Aflu că aici ar fi ajuns recent inclusiv un procuror din Napoli, omul fiind impresionat de frumusețea locului, de peisaj. Se face tot mai frig. Sus, pe vârful crestei e zăpadă, iar ceasul îmi arată că a sosit momentul înghețului.

Ne continuăm drumul până lângă locul unde se află ruinele școlii din Măgura. Lângă școală, la câțiva metri, un mormânt stă singuratic. Din școală au rămas niște ruine, dar aici au învățat copii, mulți copii. Au trecut decenii bune de când unitatea de învățământ a rămas fără elevi. Îmi atrag atenția nucii și perii din grădinile bătrânelor case. Lăsată în pace, natura și-a intrat în drepturi, copacii au crescut, nucii sunt la tot pasul, sunt înalți și groși, pare să nu le fie teamă de nimic. În sat sunt și peri bătrâni, iar unul impresionează. Cu siguranță are peste un secol. În centrul de comună mi s-a spus că acest păr face an de an fructe dulci și zemoase chiar dacă nimeni nu îl îngrijește. Povestim tăcuți și ne continuăm drumul.

Biserica din lemn și semiluna

Dăm să ieșim din sat, dar zărim turla bisericii din lemn. Înaintăm și ne oprim lângă ceva ce pare de o frumusețe rară. Nu mă așteptam să văd o biserică atât de frumoasă și bine îngrijită într-un sat nelocuit. Am pus repede mâna pe volumul „Bisericile de lemn din Sălaj”, o carte semnată de Ileana Petrean-Păușan, Gheorghe Chende-Roman și Ioan Ghiurco. Potrivit lucrării, Biserica de lemn „Sfântul Gheorghe” din Măgura a fost adusă pe actualul loc în anul 1707, dar ar fi mult mai veche. Crucea din turnul bisericii este din fier și are ornamente în formă de semilună despre care se crede că sunt de pe vremea turcilor și au avut rolul de a-i păcăli pe năvălitorii musulmani care nu mai incendiau biserica văzând semiluna.

Ușa de la intrare este din stejar masiv, cioplită numai din bardă, într-o singură bucată. În ușă se pot vedea trei lovituri de secure despre care tradiția satului spune că, pe vremea năvălirilor, o ceată de tătari i-a făcut pe localnici să se ascundă în biserică. Năvălitorii au dat de trei ori cu barda în ușa bisericii, dar n-au reușit să intre și au mers mai departe. Biserica a fost salvată prin înlocuirea acoperișului și anumitor elemente distruse. E frumoasă și bine îngrijită. Nu vreau să aduc nimănui ode, dar preotul din Poiana Blenchii trebuie felicitat. E părerea mea și mi-o asum. În grădina bisericii sunt morminte, unele sunt vechi, uitate, pe altele sunt urmele unor lumânări. Au trecut deja ani buni de la ultima înmormântare. E tot mai frig, încerc să mă încălzesc, căciula îmi este trasă pe urechi, dar degeaba. Îmi dau seama tot mai mult că nu mai sunt nici eu atât de tânăr. Mirel râde, dar mă lasă, e preocupat de fotografii și de analizarea bisericii. Știu că pregătește ceva, dar nu vă pot spune ce. E un proiect mai mult decât interesant. Mircea și-a pus în funcțiune aparatura sofisticată și filmează, a ridicat drona și captează imagini. E liniște totală și e tot mai frig.

O lume uitată

Printre bătrânii nuci din grădina bisericii văd o casă. E veche, dar frumoasă. Are prispă, bârne vechi din lemn și fundație înaltă din piatră. Ne apropiem, aici pare că locuiește cineva. Mi se spune că vine periodic un bătrân. Stă vara și toamna, dar e singur. Mulți fac așa. Iarna, satul e pustiu. În vremurile bune, Măgura avea 70 sau 80 de familii. Lângă casă stă semeț un păr, e înalt și gros. Sătenii din centrul de comună cred că părul are mai bine de 150 de ani și încă fructifică. Plecăm și ajungem lângă o altă casă veche. Zărim un dulap, un cuptor de pâine și niște farfurii vechi peste care s-a așternut praful. N-au fost folosite de mulți ani.

Lângă ele zace o lingură de lemn. E roasă. Ni se spune că aici au ajuns și urșii, că sunt și în pădurea de dincolo de Gostila, că au atacat oi și câini. E frig, tot mai frig, iar peisajul e dezolant, pustietatea te înfioară. Într-o lume agitată, nebună, în care demența digitală cuprinde tot mai mulți oameni, câteva ore petrecute într-o liniște totală par cutremurătoare. Călătoria noastră în Măgura s-a încheiat. Lăsăm în urmă vatra localității. E pustiu și frig. Nucii, perii, toți par supărați. Au rămas singuri până la vară când viața în Măgura prinde iar curaj. Am ajuns acasă, s-a făcut noapte, naiba știe cum a trecut ziua așa repede. Îmi dau seama tot mai mult că există viață și în afara telefoanelor mobile, a calculatoarelor și rețelelor de socializare.