Nora este o săteancă din Fetindia. Și-a crescut toți cei șase copii într-o casă în care încăperea principală are cel mult trei metri lungime și mai puțin de patru metri lățime. Acum, aici învață și copiii cei mici, doi băieți. Unul este clasa a VII-a, iar cel mai mare este clasa a IX-a. Tanti Valera are aproape 74 de ani și locuiește la marginea pădurii, tot în Fetindia. Soțul i-a murit cu ani în urmă. Își taie singură lemnele, pune mâna pe topor, crapă butucii chiar dacă are o dizabilitate la una dintre mâini.
Murg a fost cioban o viață. Locuiește într-o casă acoperită cu paie, în Aghireș, la doar câțiva kilometri de municipiul Zalău. Aceștia sunt oameni pe care viața i-a zguduit, a dat cu ei de toți pereții, dar n-au renunțat și au găsit fericirea sus, în Dumnezeu. Mai că îmi vine să-i numesc îngeri, pentru că au putere, au găsit forța de a răzbi acolo unde și cei mai curajoși ar renunța, ar depune armele vieții, iar în căutarea și sprijinirea acestor oameni au pornit jandarmii sălăjeni. Este pentru a doua oară când cadrele Inspectoratului Județean de Jandarmi Sălaj au hotărât să-și sărbătorească Ziua printr-o altfel de misiune: ajutând acolo unde este cu adevărat nevoie de sprijin. Ideea i-a aparținut inspectorului-șef al acestei instituții militare, colonelul Adrian Cigăran.
Am avut plăcerea să particip și la prima misiune de acest fel, activitate desfășurată anul trecut. Azi, a doua ediție m-a prins iar „înarmat cu reportofonul” și agenda. A venit și Sebastian Olaru, colegul meu de la Agerpres. El a ales o rută, la Muncel cred, undeva sus, pe dealurile Sălajului, dar și în zona orașului Jibou, la Moigrad și Popeni. Eu urma să însoțesc echipa pregătită să ajungă în Aghireș, Fetindia și Meseșenii de Jos. A fost o acțiune în care toți jandarmii sălăjeni s-au implicat pe bază de voluntariat, au vrut să ajute, să întindă o mână de ajutor. Cele 174 de pachete cu hrană caldă au fost pregătite înainte de ora 8, mâncarea fiind preparată de o societate autorizată. A urmat binecuvântarea preoților Adrian Crăciunaș și Florin Marian (doi Oameni) și mașinile au pornit. Am nimerit în echipa din care au făcut parte inspectorul-șef Adrian Cigăran alături de niște oameni minunați: jandarmii Florin Marincaș, Ionuț Buciu și părintele din Fetindia. Prima oprire a fost în Aghireș, la o doamnă imobilizată.
Floarea și cireșul înflorit
Pachete alimentare au primit și alți sălăjeni aflați la nevoie, în suferință. Una dintre opriri a fost în vârf de deal, lângă un cireș bătrân, gros și înflorit de parcă acolo s-ar fi așternut Raiul florilor. Într-o căsuță veche, dar foarte bine îngrijită, locuiește lelea Floare, o localnică în vârstă.
S-a bucurat nespus de oaspeți, de oameni care i-au adus un strop de bucurie, într-o dimineață frumoasă de primăvară. Imaginea casei de lângă cireșul înflorit mi-a rămas întipărită în minte, parcă voiam să rămân acolo pentru totdeauna. Mi-am revenit rapid. Uitasem. Înainte, un alt popas l-am făcut la o casă acoperită cu paie. Gheorghe Murg locuiește acolo.
Toată viața a fost cioban, iar partea tristă este că a fost lăsat în grija nimănui. S-a descurcat cum a putut. A fost nevoit să rămână în vechea și micuța casă. Jandarmii i-au dăruit un pachet și l-au acoperit cu vorbe bune, cu o strângere caldă de mână și încurajări. Cu lacrimi în ochi, bătrânul Murg ne-a spus că este bolnav, că îi este greu. L-a ajutat Crucea Roșie Sălaj, l-au ajutat și alții. Cândva, casa a fost pivnița familiei, un beci transformat în casă.
Mama Nora și dorința de a avea apă
Echipa și-a continuat drumul. Eram tot mai tăcuți, impresionați de cei pe care îi văzusem. Sunt oameni trecuți prin suferință, singurătate, au încercat, au tot încercat. Sunt sălăjeni care au nevoie de sprijinul nostru. Părintele Crăciunaș ne duce la o femeie de poveste, la o mamă.
Aici, lângă drum, într-o casă prăpădită, o locuință ce pare mai degrabă un vechi bordei ce stă să cadă, locuiește Nora cu cei doi copii și bărbatul femeii. Cei doi copii merg la școală. Ne poftește în casă. Femeii încep să-i curgă lacrimi, iar eu sunt consternat. Casa are o cameră, o singură încăpere. Nu mi-a venit să cred că în odaia ce nu are mai mult de trei metri în lungime și tot cam atâta în lățime, învață doi copii. Unul este clasa a IX-a, iar celălalt este în clasa a VII-a. Sunt copii cuminți, mi-a spus părintele Crăciunaș, preotul care i-a ajutat de nenumărate ori și despre care am aflat că are în grijă nu doar oameni sărmani, ci și copii abandonați. Nora are șase copii, dar numai cei doi băieți au rămas cu ea și cu soțul său, un om cu mari probleme de sănătate. Ceilalți patru copii sunt mari, s-au așezat la casele lor. Pe soba cu lemne erau câteva oale, măsuța prezenta semne clare că cineva învață acolo, iar pe marginea patului, lângă fereastră, câteva jucării păreau încremenite.
Doar de câțiva ani are căsuța curent electric. Nora își iubește nebunește copiii. Comandantul jandarmilor, colonelul Adrian Cigăran, o întreabă pe femeie care sunt nevoile urgente ale copiilor, se gândește să le ducă rechizite, haine, încălțăminte, tot ce e nevoie. Nora ne privește cu ochii plini de lacrimi și ne spune că are nevoie doar de apă, de apa care curge prin rețeaua aflată la doar câțiva metri de gardul casei sale. O dor mâinile de la atâta cărat de apă din vecini. Asta și-ar dori. Femeia nu a cerut bani, nu a cerut haine, a cerut doar apă în curtea căsuței sale. Sunt bărbat în toată firea, am aproape doi metri, dar m-au năpădit lacrimile ca pe un prunc rămas fără jucărie. Noroc cu ochelarii care se întunecă la soare. Nu știu, poate citește primarul comunei Meseșenii de Jos aceste rânduri. Domnule primar, știu că puteți, ajutați, vă rog, femeia asta, duceți-i conducta cu apă în curte. Jandarmii îi promit femeii că o să revină, că o să le aducă celor doi copii pachete cu rechizite și cu alte lucruri de care au nevoie. Tăcerea se așterne peste echipă, peste misiune.
Mașina jandarmilor oprește iar, de această dată lângă o casă veche, mult prea veche, aproape că am crezut că sunt niște ruine. Ne-a ieșit în prag o femeie în vârstă. Fața îi era brăzdată de vânt, de ploi, dar mai ales de greutăți. Femeia începe să plângă, jandarmii îi oferă pachetul cu mâncare, o îmbrățișează. Ieșim cu toții și pornim din nou la drum.
Bătrâna cu lemnele
Aflăm de la părintele Crăciunaș că urmează să ajungem la o altă localnică din comuna Meseșenii de Jos, satul Fetindia, o femeie singură, bătrână, de lângă pădure. Intrăm în curte.
Sus, în grădină, în apropierea pădurii, bătrâna face ceva. Ne apropiem. Doamne, femeia crapă lemne. Aflu repede că are 74 de ani, este văduvă de ani buni și doar o mână îi este capabilă de muncă, la capătul celuilalt braț neavând palmă, degete. Cu toate acestea, femeia crapă lemne, pune „ciotul” pe coada de topor, iar cu mâna bună aplică forța necesară loviturii. Butucul de lemn se despică. Femeia e fericită pentru vremea bună și pentru că poate crăpa lemnele de care are atâta nevoie la iarna următoare. Am rămas mut! Fără să primească vreun ordin de la comandant, jandarmii Ionuț Buciu și Florin Marincaș au luat toporul din mâna femeii și s-au pus la crăpat de lemne. I-am auzit șoptind, voiau să crape butucii cei mari, greu de despicat, cei plini de rădăcini.
Lemnele au început să sară sub loviturile puternice ale jandarmilor. Femeia și-a tras sufletul, ne-a povestit. Nu are ce face, trebuie să muncească și asta face. În privirea bătrânei văd o scânteie de fericire. Jandarmii au tăiat butucii groși, iar tanti a primit pachetul cu mâncare. Am primit o lecție, o lecție de viață. Sălăjeanca nu se plânge, nu cere, vrea doar să muncească. Câți oameni suntem în putere, avem tăria necesară, dar mulți zac puturoși pe banii statului? Sunt mulți, vă spun eu. Cine știe, poate învață ceva de la bătrâna din satul sălăjean.
Emanuel, copilul din căsuța de pe vale
Nu știu de ce, dar mi s-a făcut rău. Soarele a început să strălucească și mai tare. Mașina jandarmilor a oprit din nou, jos, în Meseșeni, pe vale. Urma să ajungem la un copil cu nevoi speciale, cu probleme locomotorii. Îl cheamă Emanuel și are 9 ani. Intrăm într-o grădină cu multă verdeață și o casă mică, bătrânească, dar frumoasă. Pare o casă din povestea de demult. Intrăm. Mama copilului ne primește. Miroase a balsam de rufe, e curat. Familia doar locuiește în această casă, nu îi aparține. În tindă, într-un pat simplu se află un copil firav, dar cu o privire ce aproape m-a făcut să-l iau în brațe și să nu-l mai las niciodată. Mama ne povestește că pruncul are mari probleme de sănătate, cineva trebuie să-i stea mereu în preajmă. Unul dintre jandarmi se apropie de copil, îi oferă bomboane, îl mângâie pe creștet. Copilul se joacă, începe să-i povestească jandarmului, pare prins în jocul vieții sale, într-o lume numai de el știută. Îi salutăm mama, jandarmii îi dăruiesc pachetul și ne retragem. Emanuel, îți dorim sănătate și numai bucurii. Aceștia sunt doar câțiva oameni cărora îmi vine să le spun îngeri. Sunt oameni de la care trebuie musai să învățăm câte ceva. Da, jandarmii sălăjeni au avut azi o misiune nobilă. S-au aflat în căutarea îngerilor cu sufletul brăzdat de greutăți. I-au găsit și le-au dus o rază de speranță, un strop de bucurie. Felicitări, Jandarmeriei Sălăjene. Nu mai am ce spune, mă retrag, am ajuns iar la Zalău, e agitație, zgomot și speranță. Am zis!
[…] mâna pe topor, crapă butucii chiar dacă are o dizabilitate la una… Articolul Jandarmii sălăjeni, în căutarea îngerilor cu sufletul brăzdat de greutăți apare prima dată în Magazin Sălăjean. Citeste mai […]
Minunată scriitură.
A trecut ceva vreme de când am citit un articol scris cu sufletul.
Chapeau bais!
Buna ziua am citit articolul. ,,Emanuel de pe vale sant tatăl lui .ma impresionat cele scrise. Vă multumesc din inima tuturor jandarmilor si institutiei vă urez putere de munca iar Bunul Dzeu sa va binecuvinteze Dne ajuta .