Cristian Bolduț, campionul cu pumn de fier și inimă blândă

Are 44 de ani, este zălăuan, soț, tată, manager într-o companie multinațională și deține nenumărate titluri de campion în artele marțiale. Cristian Bolduț este omul pentru care artele marțiale înseamnă cu adevărat o artă. Privirea lui Cristi și corpul lui inspiră multă forță, disciplină, echilibru, dar inima lui lasă urme de blândețe, cred eu.
Pe Cristian îl știu de mulți ani, dar n-am avut niciodată ocazia de a povesti, nu l-am intervievat niciodată. Mi-am dorit asta, dar nu s-a întâmplat până în acest an când i-am spus despre intenția mea. A acceptat și ne-am întâlnit. Era exact așa cum l-am perceput eu de fiecare dată. Mi-a inspirat multă putere, disciplină, dar și blândețe. Nu mi-am dorit o discuție doar despre sport, voiam să aflu cine este Cristian cu adevărat, cum arată o zi din viața unui campion, ce mănâncă, ce muncește, cum trăiește, cum se pregătește. Mi-am pus baterii încărcate în reportofon și nu peste mult timp eram în biroul lui Cristi. N-a schițat nici măcar un gest, nu părea să fie omul cu emoții, iar discuțiile au curs lin.

Reporter: Nu sunt un jurnalist de sport. Cum au apărut artele marțiale în viața ta?

Cristian Bolduț: Nu cred că a fost o întâmplare, pentru că eu nu cred în întâmplări. Cred în scopuri, cred în lucruri care poate uneori transcend ceea ce noi considerăm că este o întâmplare. Artele marțiale au apărut în viața mea exact cum au apărut în viețile multor oameni din generația mea. Se întâmpla imediat după Revoluție când ne uitam la acele filme cu Bruce Lee sau Jean-Claude Van Damme sau cu alți actori fabuloși din zona de contact. Eram un copil în acele vremuri și eram fascinat de ceea ce vedeam la televizor. Îi priveam cu admirație pe actorii care jucau în filmele respective. Așa m-am apropiat cumva de zona artelor marțiale. La începutul anilor ’90 am ajuns într-o sală de judo în care Sensei era domnul Radics, care a fost și pionerul artelor marțiale în județul Sălaj, fiind primul practicant de judo, iar ulterior de karate kyokushin. Este și cel care a deschis primul club de judo și karate kyokushin în Zalău și pot să spun că am avut șansa fantastică de a fi elevul dânsului. Am început cu judo și am trecut la kyokushin sub îndrumarea lui Sensei Radics. Acesta a fost începutul meu în artele marțiale.

Rep.: Ai obținut nenumărate titluri de campion.

C.B.: Da, am început să concurez prin 1994 – 1995, ca junior, la fostul club Elcond. Clubul s-a transformat în Vidalis, iar mai nou în Cristian Dojo, clubul pe care îl conduc. Am fost de multe ori campion național. În karate kyokushin avem două probe de concurs: o probă de luptă și o probă tehnică pe care noi o numim kata, iar eu am concurat în ambele probe. Dacă adun toate medaliile, probabil depășesc 35 de titluri naționale de care sunt mândru. De unele îmi amintesc, dar pe altele le-am uitat. Am câștigat și multe medalii internaționale, titluri europene, am fost câștigătorul Cupei Europei și încă nu m-am oprit, am de gând să mai concurez și la Campionatul European din acest an.

Rep: Experiența în artele marțiale este exprimată și prin grade.

C.B.: Da, așa este și mai sunt centurile. Ele reprezintă evoluția pe care orice practicant de arte marțiale o are și se încheie, dacă putem spune așa, cu centura de culoare neagră. Centura neagră reprezintă nivelul la care ai ajuns, dar nu te oprești acolo. De la centura neagră pornesc așa numiții , care pot fi vizualizați pe centura neagră prin acele dungulițe sau trese de culoare aurie. În momentul de față eu sunt centură neagră 4 Dan în karate kyokushin și, cu ajutorul lui Dumnezeu, sper ca în acest an să ajung în Japonia unde urmează să fiu examinat pentru 5 Dan.

Rep.: Ce va trebui să faci pentru a obține încă un Dan?

C.B.: Există un stagiu de pregătire înainte de examen, stagiu sub conducerea președintelui Federației Mondiale de Kyokushin. La finalul acestui stagiu va avea loc examenul pentru grad, care va consta în totalitatea tehnicilor existente în karate kyokushin, condiție fizică și proba de luptă. Este un examen complet care durează patru sau cinci ore. Ce pot să vă zic că la centură neagră un Dan, la finalul examenului trebuie să lupți cu 30 de adversari consecutiv, fără pauză, timp de un minut și jumătate cu fiecare. La doi Dan trebuie să lupți cu 40 de adversari, la trei Dan cu 50 de adversari. Numărul mare de adversari pentru luptă se oprește cumva la trei Dan. La patru și cinci Dan lupți cu zece adversari, dar într-un sistem foarte dur, în care există un arbitru, care decide dacă ai câștigat, ai pierdut sau meciul este egal. Acest lucru este pus, cred eu, foarte inteligent la patru și cinci Dan, pentru că cei care ajung la acest nivel, cu siguranță nu mai au o vârstă foarte optimă pentru luptă, mă refer la vârsta de 20 sau 30 de ani, ci ești mai înaintat în vârstă. Este un test important.

Rep.: Este o luptă reală?

C.B.: Este o luptă în regim full-contact. Candidatul și adversarii săi folosesc toată forța de care dispun, viteza și abilitățile de care dispun în lupta pe care o au. Ești obligat să lupți cu adevărat. Și aici este o chestiune. Dacă ai adversari care nu se întrebuințează la adevărata lor valoare, cel care are de suferit este candidatul, pentru că este posibil să fie descalificat. Dacă un adversar de-al meu vrea să mă ajute în examen, atunci trebuie să lupte cu toată forța și priceperea lui.

Rep.: Există vreun secret în obținerea unor astfel de performanțe?

C. B.: Scretul este că nu sunt secrete. Este vorba doar despre muncă, de consecvență și de dăruire. Există un principiu în artele marțiale care provine din înțelepciunea veche a poporului japonez, care spune cam așa: Sper că am reușit să răspund cumva prin această povestioară. Din punctual meu de vedere, abilitățile pe care le câștigi ca luptător au cu adevărat valoare abia atunci când reușești să le stăpânești și nu dând frâu liber unor abilități pe care le-au dobândit prin foarte multă muncă, ci protejându-i pe cei din jur, protejându-te pe tine, fiind cumpătat și având un comportament demn în societate.

Rep.: Ai fost pus vreodată în situația de a lupta pe stradă?

C.B.: Un campion adevărat luptă pe stradă doar în condiții extreme, atunci când viața lui este pusă în pericol, când familia îi este amenințată, când viața celor neajutorați este pusă în pericol. Atunci este chiar o obligație morală să te folosești de abilitățile dobândite în ani de antrenamente. Un campion nu provoacă niciodată, nu generează conflicte pentru a pune în practică ceea ce cunoaște.

Rep.: De aici vine, oare, și calmul pe care îl văd eu la tine? E doar o aparență?

C.B.: Îmi place să cred că sunt un om echilibrat. Nu sunt perfect, și mie în sare țandăra, am și eu moment de stres, de tensiune, dar încerc să limitez aceste stări.

Rep.: Cum ești tu în viața de zi cu zi, în afara competițiilor?

C.B.: Cred că ar trebui să o întrebați pe nevastă-mea, ar putea să vă ofere un răspuns mai bun. Sunt un om care oricare altul, un om care muncește, care merge la serviciu, care se duce la antrenamente de multe ori înainte de serviciu, sunt un om cu pasiuni, cu plăceri, cu responsabilități.

Rep.: O să râzi. Ești campion. Ce mănânci, cum arată meniul tău obișnuit?

C.B.: Am un regim alimentar al unui om obișnuit. Evit să beau sucuri carbogazoase, sucurile pe care le știm cu toții, dar mă bucur de micile plăceri ale vieții și în ceea ce înseamnă alimentația. De ani buni postesc intermitent, este acel regim în care 16 ore nu mănânci nimic, iar apoi poți mânca orice, dar cu limite. Pentru mine, genul acesta de post funcționează foarte bine, îmi păstrează energia și pot rămâne foarte activ.

Discuția s-a încheiat în timp ce amândoi zâmbeam. Mă bucur mult când întâlnesc astfel de oameni cu rezultate excepționale, dar care impresionează și prin comportamentul în societate, prin implicare, prin exemplu. E nevoie de astfel de oameni, cred eu. Cristi mi-a mai spus că artele marțiale nu înseamnă doar să ajungi campion, ci înseamnă un mod de viață, o educație pe care o primești într-un anume fel, iar asta înseamnă cel mai mare câștig pentru practicantul acestui sport.

A consemnat Adrian Lungu