Cristi Gurza m-a poftit în universul său, unul plin de unelte, schițe, plăci metalice, materiale abrazive, tot felul de șurubelnițe și alte obiecte. În garajul său din Uileacu Șimleului miroase a metal, un miros specific unui loc în care se muncește, se sudează, unde metalul prinde formă, culoare și strălucire. Știam că am intrat în lumea candelabrelor, a celor uitate, peste care s-a așternut timpul, neputința sau uitarea. Vine vremea când toți și toate sunt uitate, din păcate, iar timpul lasă urme adânci. I-am spus că vreau să stăm de vorbă. A acceptat și m-a primit la poartă.
Alături îi este Angelica, doamna sa de care este nedespărțit de ani și ani. Soția lui mi-a spus că și-au unit destinele într-o zi de 8 Martie și de atunci sunt tot împreună. Sunt doi oameni simpli, de poveste. Lui Cristi îi place să repare, să salveze ceea ce alții aruncă la gunoi. Cumpără obiecte vechi din târguri și le readuce la viață, le redă strălucirea pierdută cu mult timp în urmă. Este adevărat, m-a surprins, iar dovada vie stă în obiectele pe care le-a salvat. Datorită talentului moștenit, în mâinile lui Cristi a ajuns și un candelabru bisericesc. A vrut neapărat să lase ceva în urma lui, să ajute, să mulțumească pentru talentul dăruit de Univers, de creator. Și-a luat în serios misiunea și a salvat cee ace părea pierdut. În săptămâni de muncă migăloasă, în timpul liber, a curățat candelabrul, l-a restaurat. Prețiosul obiect metalic a redevenit strălucitor și a fost montat din nou în sfânta biserică. Văzând că misiunea sa a avut succes, sălăjeanul n-a stat pe gânduri și s-a apucat din nou de treabă. Mi-a mărturisit că nu poate sta, că îi place să își imprime viziunea în metal, argint, în lemn sau alt material, acolo unde simte. A mai primit un dar de la natură. „De la tata am moștenit plăcerea de a conduce mașini. M-am trezit la volan și acolo am rămas, acolo mă simt în largul meu. Am început cu un tractor Universal și am continuat cu raba, iar apoi cu mașini mai moderne, Mercedes, Man. Sunt de 30 de ani șofer de camion. În cea mai mare parte am condus în țară, cunosc România după atâția și atâția ani de condus. M-a ferit Dumnezeu de necazuri”, mi-a povestit Cristian.
Tâlharii din parcări
L-am întrebat cum este viața de șofer. M-a privit lung și a început să povestească. Șoferia este grea, dar frumoasă. Condiția de bază este să-ți placă. A condus multe mașini de-a lungul deceniilor, unele mai bune, altele o adevărată pacoste. Un șofer de camion lipsește uneori zile-n șir, în cabină doarme, acolo mănâncă, acolo muncește, camionul devine o a doua casă, asta nu înțeleg mulți.
„Te obișnuiești, n-ai ce face. Oprești la sfârșitul programului și te pui la somn, dar te obișnuiești să dormi ca un iepure, cu urechile ciulite. Oprești în parcări, în locuri necunoscute, unde te prinde, unde trebuie să te odihnești. Nu ști ce te așteaptă acolo. Am fost în străinătate și mi-au furat motorina. Dormeam, iar un coleg din alt camion a auzit hoțul care îmi fura motorina și a început să claxoneze. M-am trezit, dar a fost prea târziu. Hoțul a dispărut. Așa e viața de șofer. Atacat n-am fost, dar pericole sunt mari nu doar în parcări, ci și pe drumuri. Eu tot repet. Tinerii, cei care obțin permis de conducere, trebuie să fie atenți, să conducă mai încet, să nu urce la volanul unor mașini puternice, să aibă răbdare până învață, până capătă experiență”, a adăugat Cristi. În 13 ianuarie, Cristi și-a sărbătorit ziua. Era bucuros pentru că exact atunci m-am dus să-l intervievez. M-am bucurat și eu. L-am întrebat ce își dorește. „Vreau doar sănătate, atât, în rest am de toate”, mi-a răspuns sălăjeanul. A doua zi, Cristi a pornit la drum. La mulți ani, Cristi!
