Ciobanul Tinu, viața în colibă și urșii din pădurile Sălajului

E frig tare, dar Tinu nu mai simte ghearele iernii. S-a obișnuit. Pielea de pe mâinile sale e groasă și crăpată. A trecut prin mult prea multe ierni, a dormit în colibă, a plâns și a râs lângă oile sale, iar câinii i-au fost cei mai buni prieteni în momentele cuprinse de disperare. De la 13 ani este cioban. A început cu o turmă de capre, iar acum are grijă de sute de oi. Este angajat, muncește la patron.

Pe Tinu l-am întâlnit întâmplător. Se grăbea să ducă turma dincolo de drumul de acces spre Poiana Blenchii. Am oprit mașina și am așteptat. Ciobanul striga la mioare, iar câinii lătrau puternic. Am coborât din mașină. Un câine mare și negru m-a fixat cu privirea și s-a apropiat. Am început să strig la cioban, eram gata să urc în mașină. O voce răgușită mă anunța că bietul animal de lângă picioarele mele e blând. Nu prea am avut încredere, dar m-am lăsat în voia sorții. Și așa a fost. Câinele s-a apropiat și a început să dea din coadă. Voia afecțiune, simțea, probabil, nevoia să fie mângâiat, avea ochi mari, strălucitori. Oile au trecut șoseaua, iar ciobanul s-a apropiat cu pași repezi. Călca apăsat cu cizmele de gumă. A venit înconjurat de câinii săi. Am salutat și m-am prezentat. Ciobanul mi-a întins mâna și s-a prezentat: „Îs Tinu Velea, cioban de la 13 ani, îs de aici, din Poiana Blenchii. Ce cotați pă la noi?” Mâna ciobanului era mare, muncită, puternică. Omul și-a tras căciula într-o parte, părea bucuros să stea de vorbă cu cineva. I-am spus că vreau să vorbesc cu săteni, cu oameni simpli. A zâmbit. L-am întrebat de câini.

I-a chemat pe toți și toți au venit de parcă erau în armată. Cel mare și negru e Corbu, cel mic e Sârbu și este, cred eu, cel mai aprig dintre toți pentru că aleargă în urma oilor și cunoaște toate comenzile ciobanului. E o comoară de câine, îmi spune păstorul. Un alt câine e Novac, pe celălalt îl cheamă Cioban, iar dincolo e Codruța. Cel mic e Bondi și e foarte rapid. E o comoară de câine. Mereu își privește stăpânul și așteaptă comenzile lui. S-a întâmplat ceva, oile au ajuns iar la marginea drumului și se apropie o mașină. Tinu fluieră între degete, iar Bondi e într-o clipă lângă turma pe care o coordonează spre pășunea de lângă pădure. N-am înțeles niciodată cum un câine știe ce să facă, înțelege astfel de comenzi, ascultă cum fluieră ciobanul și acționează în funcție de intensitatea fluieratului.

Ursul și viața în colibă

Păcurarul (așa i se spunea ciobanului în satul bunicilor mei) ține în mână o botă, se sprijină în ea, iar la capăt are un fel de cârlig metalic. Cu el agață oile de picior atunci când încearcă să le prindă. Pe băț se văd diferite simboluri. E o botă din lemn de corn sălbatic. Tinu a cioplit-o. Văd soarele cioplit cu brișca în lemnul tare, dar și alte elemente din viața omului, lacrimi, supărare, dar și bucurie. Mi-o dă să mă uit la ea și își scoate brișca. Tinu e mândru de brișca lui, cu ea a cioplit bota, a făcut modelele de pe ea. Mai are bote la ferma patronului și se oferă să îmi facă una cadou. Îl refuz politicos, n-am ce face cu ea. Îl întreb de viața lui. Bărbatul, un om ce pare trecut de 50 de ani, îmi spune că e mulțumit, a văzut multe în anii ciobăniei, a fost cioban și la Satu Mare, a umblat mult cu oile, a urcat dealuri, munți, a întâlnit sălbăticiuni. Vara doarme în colibă, iar lângă el sunt câinii. Nu mănâncă niciodată singur, îi are aproape pe bunii lui prieteni. Priveliștea e minunată, mai rău e când vine furtuna, când norii se sparg în fulgere asurzitoare, iar tăcerea se așterne peste turmă. Lui Tinu nu îi este frică, s-a obișnuit. Acum este iarnă, iar ciobanul are o căsuță exact la fermă, tot lângă mioare. Ciobanul mă întrerupe, îmi spune că au apărut mieii, în turmă sunt deja peste o sută 120 de miei, au venit. Îl întreb pe Tinu dacă are nevastă, copii. Mă privește, ezită și îmi spune că nu este însurat, nu are nevastă. Râde brusc și mă acoperă spunând că nici nu vrea nevastă, n-ar avea timp de ea. E mereu cu oile, animalele nu știu de sărbătoare, de Crăciun, de Anul Nou, ele vor doar să mănânce și să doarmă, iar lui Tinu îi place ciobănia, e parte din viața lui. Îl întreb dacă a întâlnit lupi, urși. Păstorul își ridică pe frunte căciula și îmi arată cu degetul spre o pădure deasă, acolo, spre județul Cluj. Acolo a văzut ursul și nu o dată. L-a ferit Dumnezeu de probleme, nu a fost atacat, dar nici nu îi este teamă. Corbu e mereu lângă el.

Mămăliga cu brânză, zama de păstăi și clisa feliată cu brișca

Ciobanul s-a obișnuit cu viața asta, e liber, cunoaște toate drumurile, văile, văgăunile și pădurile înfundate. A trecut prin vremurile trăite la colibă, sătenii îi aduceau mâncare, iar meniul era bazat pe mămăligă cu brânză, zamă de păstăi și pe nelipsita clisă crestată cu brișca și înfulecată cu ceapă și pită de casă. N-ar vrea să renunțe la ciobănie. Îi sună telefonul, e un aparat cu butoane. Îl las să vorbească, dar închide repede. Îi mulțumesc păcurarului pentru că a stat de vorbă cu mine, omul își caută oile cu privirea. Le vede, sunt aproape și sunt înconjurate de cei mai devotați paznici. Gata, s-a ridicat ceața, e vremea ca Tinu să pornească la drum. Oile trebuie să mănânce.