Cetatea Ciorii, locul din Sălaj învăluit de mister

Pare desprinsă dintr-un film întunecat, este solidă, așezată în loc retras, departe de agitația lumii moderne, iar turnul are acoperiș ascuțit, care te duce cu gândul la vremurile apuse. Auzisem de multă vreme de Cetatea Ciorii, dar credeam că e doar o ruină. O vizită la fața locului mi-a scos în cale una dintre cele mai frumoase construcții pe care le-am văzut în ultimii ani în Sălaj.

Unii îi spun Cetatea Ciorii, alții au numit-o Cetatea Corbului, nici nu contează. Cert este că frumusețea locului este una aparte. Pentru a ajunge la Cetatea Ciorii trebuie să treceți prin Stana, o localitate din comuna Almașu, un loc cu gospodării frumoase, bine îngrijite, cu oameni liniștiți și primitori. Am pornit spre cetate alături de Mirel Matyas, bunul meu prieten. Știam că el a mai fost acolo și l-am rugat să mă însoțească. Tocmai ieșisem din satul Petrinzel, iar după ce am traversat localitatea Stana, calea ni s-a deschis spre un drum de țară ce șerpuiește pe o colină cu o priveliște superbă. Mai că mi-a venit să îmi las mașina la o parte și să încep să alerg. N-ai cum să nu te bucuri de asemenea locuri decât la pas. Forțați de împrejurări și de timpul puțin pe care îl aveam la dispoziție, Săndica de la Dacia ne-a dus încet și sigur spre locul despre care citisem că este învăluit de povești, de mistere, unele în care personaje principale erau ciorile. Am parcurs câțiva kilometri până la granița dintre Sălaj și Cluj, locul traversat de magistrala de căi ferate Cluj – Oradea. Las mașina la marginea drumului ce părea neumblat de zile bune. Mirel s-a apropiat de o bătrână care își curăța grădina de buruieni. Femeia purta pălărie de paie, pentru a se apăra de soarele puternic. Grădina era plină cu legume frumoase. Brusc mi s-a făcut poftă de porodicile din grădina bunicii, de „pepinii” (castraveți) de la Lupoaia, de cașul proaspăt și de clisa care ți se topește în gură. Înghit în sec. Mirel mi-a dat un măr pe care l-am înfulecat rapid, pe stomacul gol. Mațele au început să cânte, îmi era teamă de o furtună, știți voi de care, una în care îți apuci nădragii și fugi între buruieni cât mai înalte. N-a fost cazul.

Jaful din pădure

Mi-au făcut cu ochii și „strugurașii” roșii din gardul grădinii. Femeia a început să culeagă boabe mici și roșii. Mirel face fotografii. Îi mulțumim femeii și ne continuăm drumul. Traversăm calea ferată și ajungem pe o potecă ce duce într-o pădurice deasă, răcoroasă. E frumos, pare un loc retras. Mergem povestind. Nu înțelegeam de ce i se spune Cetatea Ciorii? N-am găsit asta nicăieri. Oare să fie multe ciori? Nu mi-au plăcut niciodată păsările astea. Știu că sunt foarte inteligente și rezistente, dar tot nu-mi plac. Mirel începe să-mi povestească în timp ce ajungem într-un luminiș, iar acoperișul de la turla construcției începe să se arate. Cetatea, care pare mai degrabă un mic castel, a fost proiectată și construită de Kos Karoly (1888 – 1977), arhitectul de numele căruia se leagă realizarea multor clădiri emblematice din România și Ungaria. Aflu de la Mirel că în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, casa ar fi fost jefuită de soldații sovietici care au trecut pe aici. În apropiere se află și casa lui Onisifor Ghibu (1883 – 1972), politician, profesor, pedagog, unul dintre cei care au luptat pentru Unirea Basarabiei cu România. Ne apropiem de proprietatea înconjurată de un gard perfect încadrat în peisaj. Un zgomot de motocoasă ne atrage atenția. Un bărbat cosea pe dealul de lângă cetate. Ne vede, se oprește și ne face semn să intrăm. Locul este bine îngrijit, iar asta ne arată că aici vine cineva să locuiască periodic. Urcăm pe culmea dealului. Ne prezentăm, salutăm, iar bărbatul pare bucuros de prezența noastră. Are cu cine schimba o vorbă. Pe bărbat îl cheamă Ludovic. Își șterge fruntea de sudoare și începe să ne povestească despre clădire, despre loc. Cetatea pare să găzduiască anual un fel de sărbătoare, iar aici ajung anual turiști din Ungaria. Proprietatea este deținută de urmașii lui Kos Karoly. Clădirea are pereții groși, de piatră cenușie, ușile sunt solide, ferestrele sunt mici și protejate de bare metalice. Am privit construcția de nenumărate ori. Eu cred că e locul potrivit pentru turnarea unui film.

Legende și ciori

Tot n-am înțeles de ce i se spune Cetatea Ciorii. Mirel crede că mai corect ar fi să i se spună Cetatea Corbului. Se pare că imobilul a primit denumirea de la proprietarul său, asta poate și pentru că în păduricea care o înconjoară erau multe ciori. N-am intrat în clădire. Proprietatea este una privată, iar cetatea este închisă. Îl salutăm pe muncitorul care îngrijește locul și ne continuăm drumul. În apropiere se află și o pensiune. Inițial voiam să o vedem, dar am renunțat. Ne întoarcem. Gardul viu de pe marginea drumului e plin cu aluni. Alunele sunt mici, cine știe, poate peste o lună sunt bune. E răcoare și umezeală. Îmi scot telefonul, mă gândeam să ne întoarcem, aveam mult de muncă. Constat rapid că telefonul n-are semnal. Ce bine, îmi spun în gând. Ne întoarcem la mașină și în câteva minute eram din nou la șosea. Credeam că am văzut tot Sălajul, dar îmi dau seama repede că încă mai am de mers, de văzut, de descoperit. Merită să ajungeți în Petrinzel, la Stana și la Cetatea Ciorii. Sunt locuri simple, curate. Ce primiți aici? Bucuria unor sate simple, multă liniște, o porție zdravănă de aer curat și povești de care cu siguranță n-ați mai auzit.