Fondurile de investiţii, cunoscute şi sub denumirea de fonduri mutuale sau organisme de plasament colectiv, sunt entităţi (de regulă, fără personalitate juridică) care atrag şi pun la comun banii mai multor persoane (numite investitori) pe care-i folosesc ulterior pentru realizarea diferitelor investiţii, cu scopul de a multiplica sumele investite de aceştia şi de a genera astfel câştiguri pentru investitorii respectivi.
Altfel spus, fondurile de investiţii, sau fondurile mutuale, sunt o formă de asociere prin care mai multe persoane îşi pun la comun resursele financiare ca să fie investite pe pieţele financiare, urmând ca rezultatele (profiturile sau după caz, pierderile) să fie împărţite în mod proporţional cu deţinerile (adică numărul de unităţi de fond) pe care fiecare dintre aceştia le au în cadrul fondului în cauză, conform Asociaţiei Administratorilor de Fonduri din România.
În funcţie de politica de investiţii asumată şi adusă la cunoştinţa investitorilor prin documentele fondului (între care, cele mai importante sunt Prospectul Fondului şi Documentul cu Informaţii Cheie pentru Investitori – DICI), acesta poate investi în orice tip de instrumente financiare – precum acţiunile, obligaţiunile, depozitele bancare, instrumentele financiare derivate, valute, bilete la ordin, etc. – sau în diferite combinaţii între respectivele instrumente, dar pot realiza şi investiţii în active imobiliare precum spaţiile comerciale sau de birouri, terenurile sau alte categorii de active de acelaşi tip.
În acelaşi timp, prin aceleaşi „documente ale fondului”, Societatea de Administrare a Investiţiilor (SAI) le poate propune investitorilor o politică de investiţii axată pe o ţară sau pe o zonă economică anume (spre exemplu, fonduri de investiţii care să investească exclusiv sau majoritar în China, numai în economii dezvoltate, sau dimpotrivă, în economii emergente).
Indiferent de structura plasamentelor sau de ţările/zonele economice în care sunt realizate investiţiile, suma tuturor activelor detinute de un fond este numită generic „portofoliu”.
• Cum funcţionează un fond de investiţii?
Pe scurt, atunci când un investitor îşi plasează banii (adică investeşte) într-un astfel de fond, el va primi un anumit număr de unităţi de fond – în funcţie de valoarea unităţii de fond care este stabilită/calculată periodic de către SAI; această operaţiune se numeşte cumpărare (subscriere) de unităţi de fond.
Fiecare unitate de fond emisă de un astfel de vehicul de investiţii deţinută de către un investitor reprezintă atât deţinerea acestuia în fondul respectiv, cât şi dreptul de proprietate al respectivului investitor asupra unei cote părţi din profiturile generate de fond.
Operaţiunea inversă se numeşte „răscumpărare” de unităţi de fond – şi este procedura în cadrul căreia investitorul solicită SAI să-i răscumpere titlurile deţinute, ceea ce înseamnă că va ceda titlurile în cauză şi va primi în locul lor suma de bani echivalentă calculată în funcţie de valoarea lor de piaţă – mai puţin eventualele taxe şi comisioane aferente, comunicate de SAI la momentul cumpărării respectivelor titluri.
Sumele colectate de fond din cumpărările de titluri (denumite şi subscrieri) realizate de investitori sunt investite de Societatea de Administrare a Investiţiilor care administrează respectivul fond, pe diferite pieţe, în diferite categorii de active – în acord cu cele prevăzute în documentele fondului.
Valoarea curentă a tuturor investiţiilor fondului formează activul total al fondului. Din activul total se scad cheltuielile curente de funcţionare ale fondului rezultând activul net al fondului. Valoarea curentă a unui titlu (unitate de fond), abreviată VUAN, se obţine prin împărţirea activului net al fondului la numărul total de titluri/unităţi emise de fond şi aflate în circulaţie (nerăscumpărate). Rezultatul este valoarea la care investitorii pot face cumpărări/răscumpărări de titluri la un anumit moment (trebuie avute în vedere şi eventualele comisioane asociate acestor operaţiuni).
• Tipuri de fonduri de investiţii
Fondurile de investiţi se împart în două mari categorii: Fondurile Deschise de Investiţii (FDI) şi Fondurile Închise de Investiţii (FIA).
Cele mai importante diferenţe dintre cele două categorii de fonduri sunt date de modul în care investitorul îşi poate plasa/retrage banii în/din respectivele entităţi – altfel spus, de modalitatea de cumpărare/răscumpărare a unităţilor de fond, de durata lor de viaţă/funcţionare şi de numărul de investitori cărora respectivele fonduri li se adresează.
A. Fondurile Deschise de Investiţii, numite şi Organisme de Plasament Colectiv în Valori Mobiliare (OPCVM), sunt cunoscute ca „open end funds” în limbajul uzual folosit în plan internaţional, iar potrivit celui mai recent set de reglementări în domeniu la nivelul Uniunii Europene, este folosită noţiunea de UCITS (Undertakings for Collective Investment in Transferable Securities).
Aceste fonduri de investiţii se caracterizează prin faptul că emit (pun în circulaţie) şi răscumpără (scot din circulaţie) unităţi de fond în mod continuu, oferind astfel investitorilor posibilitatea de a investi (cumpăra), respectiv de a dezinvesti (răscumpăra) unităţi de fond în orice moment, pe întreaga durată de funcţionare a respectivului fond. Ele au, de regulă, o durată de viaţă nedeterminată şi li se permite să atragă un număr oricât de mare de investitori, limita minimă cu privire la suma ce trebuie investită pentru a deveni investitor fiind deosebit de accesibilă.
B. Fondurile închise de investiţii, numite şi fonduri de investiţii alternative (FIA).
În limbajul uzual pe plan internaţional pentru acest tip de fonduri se mai foloseşte termenul de „closed-end funds”, iar în legislaţia specifică emisă de Uniunea Europeană se foloseşte sintagma „Alternative Investment Funds” (AIFs).
Prin comparaţie cu FDI, Fondurile Închise de Investiţii au o politică mult mai restrictivă în ceea ce priveşte accesul, respectiv dezinvestirea; acestea permit cumpărarea/răscumpărarea de unităţi de fond doar în anumite intervale sau în anumite momente de timp precis determinate prin documentele de funcţionare. Acest tip de fonduri au, de regulă, o durată de viaţă determinată – prevăzută în documentele fondului – la încheierea căreia, fondul se lichidează, iar valoarea rezultată este împărţită deţinătorilor de titluri proporţional cu deţinerea fiecăruia în parte.
Acest tip de fonduri se adresează unui număr relativ redus de investitori cărora, de regulă, le este impusă o sumă (investiţie) minimă de acces în fond mai ridicată, conform AAF.
• Cum alegi un fond de investiţii?
În condiţiile în care un investitor are la îndemână cel puţin câteva sute, dacă nu chiar câteva mii de fonduri – dată fiind deschiderea pieţei locale pentru toate fondurile care funcţionează sub legislaţia europeană -, alegerea unui fond pentru realizarea de investiţii nu înseamnă nimic altceva decât identificarea celui mai potrivit raport între riscuri şi potenţialele câştiguri. Un proces care presupune un mare grad de subiectivism întrucât şi deschiderea la risc, şi apetitul pentru câştiguri sunt elemente ce pot diferi radical de un un investitor la altul.
În acest sens, primul şi cel mai important pas pe care un investitor trebuie să-l facă este stabilirea clară a limitelor riscurilor pe care acesta este dispus să şi le asume, iar în funcţie de acestea să-şi aleagă categoria cea mai potrivită de fonduri, şi subsecvent, fondul cu strategia şi politica de investiţii care se pretează cel mai bine pe aşteptările sale.
Astfel, într-o clasificare acceptată la nivel european, în funcţie de structura de portofoliu (a investiţiilor), cu impact direct asupra riscurilor pe care şi le pot asuma, dar şi asupra potenţialului de a realiza câştiguri însemnate, fondurile pot fi clasificate în următoarele patru mari categorii, fiecare dintre ele cu propriile sub-categorii:
A. Fondurile monetare – sunt acele fonduri care investesc cu preponderenţă, adică cel puţin 90% din valoarea portofoliului, în instrumente monetare (precum certificate de depozit, titluri de stat, alte instrumente de piaţă monetară) şi depozite constituite la instituţiile de credit (bănci). Fondurile monetare se caracterizează printr-un grad de risc scăzut şi, în general, printr-o creştere modestă, dar relativ constantă a valorii titlurilor. De asemenea, accesul la bani este foarte rapid şi ieftin în termeni de taxe şi comisioane de subscriere/răscumpărare. Aceste fonduri pot fi considerate o alternativă la contul curent clasic, oferind o lichiditate comparabilă cu acesta, dar şi câştiguri comparabile cu cele aduse de un depozit la termen. La rândul lor, fondurile monetare se impart în două categorii:
– Fonduri monetare pe termen scurt – care au o durată medie a plasamentelor de până la 60 de zile;
– Fonduri monetare standard – care au o durată medie a maturităţii finale a plasamentelor de până la un an;
B. Fondurile de obligaţiuni – sunt acele fonduri care investesc cu preponderenţă, adică peste 80%, în instrumente financiare cu venit fix (precum obligaţiunile municipale, de stat sau corporative, sau alte instrumente financiare cu venit fix). Au un grad de risc redus – chiar dacă mai mare decât cel înregistrat de fondurile monetare, dar oferă de regulă randamente ceva mai bune;
C. Fondurile de acţiuni: care investesc cu preponderenţă, adică peste 85% din activul lor, în acţiuni. Fondurile de acţiuni constituie cea mai riscantă clasă de fonduri, deoarece este puternic expusă la fluctuaţiile pieţelor bursiere. Randamentele pot fi însă pe măsura riscurilor.
D. Fondurile mixte (diversificate) – sunt fonduri care le propun investitorilor combinaţii între tipurile de plasamente menţionate mai sus, în diferite proporţii. Gradul de risc al acestora este determinat de ponderea instrumentelor financiare riscante în raport cu cea a instrumentelor financiare mai puţin riscante în totalul portofoliului, putând varia foarte mult de-a lungul scalei gradelor de risc. Pot fi împărţite, la rândul lor, în:
– Defensive – care pot lua o expunere de cel mult 35% pe acţiuni;
– Echilibrate – care pot lua o expunere pe acţiuni între 35% şi 65%;
– Dinamice – care au o expunere pe acţiuni de peste 65%;
– Flexibile – care au un mixt de instrumente cu pondere şi durată de deţinere variabile, astfel încât expunerea pe acţiuni poate merge între 0% şi 100%.
• Taxe, comisioane şi cheltuieli
Ca orice alt tip de afacere, şi funcţionarea unui fond de investiţii presupune existenţa unor costuri. Cunoaşterea acestor informaţii este esenţială pentru orice investitor, deoarece orice sumă de bani care iese din activul fondului sub formă de taxe şi comisioane afectează performanţa Fondului.
În linii mari, se poate spune că investitorul într-un fond mutual poate suporta două tipuri de costuri: directe şi indirecte.
A. Ca un exemplu de cost direct, investitorul poate fi ţinut la plata unor taxe sau comisioane pentru cumpărărările şi/sau răscumpărările de titluri. Acestea sunt, de regulă, plătite de investitor la momentul intrării sau ieşirii din Fond, şi sunt adesea calculate ca procent din suma investită/dezinvestită.
B. Între costurile suportate în mod indirect de investitor se înscriu toate acele taxe, comisioane sau cheltuieli ocazionate de funcţionarea efectivă a Fondului. Între cele mai importante costuri suportate de Fond este comisionul de administrare – comision perceput de administratorul Fondului (SAI). Există şi o serie de comisioane ce derivă din obligaţia Fondului/administratorului de a le aduce investitorilor garanţii suplimentare cu privire la veridicitatea şi corectitudinea evidenţelor sale, păstrarea în siguranţă a activelor, asigurarea decontării tranzacţiilor. Putem vorbi astfel de taxele şi comisioanele plătite către Depozitar – instituţie independentă care ţine o evidenţă paralelă cu cea a Fondului privind activele aflate în portofoliul acestuia şi care garantează astfel veridicitatea raportărilor făcute de fond (prin administratorul său), dar şi de taxe plătite auditorului situaţiilor financiare ale fondului.
Lista de mai sus are însă un caracter orientativ; pentru a avea o imagine completă privind costurile pe care un investitor le suportă, direct sau indirect, trebuie parcurse cu atenţie documentele de organizare şi funcţionare ale Fondului (Prospectul Fondului, Regulile Interne ale Fondului şi Documentul cu Informaţii Cheie pentru Investitori – DICI).
Obligaţiile fiscale pe care investitorul le are către stat trebuie, de asemenea, avute în vedere.
Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro
