Andrei Cîmpean, un fel de Stephen Hawking de Sălaj

S-a trezit din coma care a durat câteva săptămâni. Mă fixează cu privirea, iar capul începe să-i tremure. Am emoții, tremur și eu, simt cum niște lacrimi nesimțite îmi scaldă coada ochiului. Mă cred un curajos. Pe dracu’! Nu l-am văzut de câțiva ani. Îmi întinde piciorul. Îi iau laba piciorului în mâini și îi spun să mă ierte că nu l-am vizitat până acum. Simt că se îneacă, dar mâna grijulie a tatălui său alunecă ușor sub bărbia lui Andrei. Totul revine la normal, respirația se stabilizează, iar trupul băiatului nu mai tremură. Încet, dar sigur, tânărul din Hida îmi scrie cu piciorul pe tableta de la capătul patului. Doamne, copile, tu te bucuri că mă vezi.

Pe Andrei l-am întâlnit cu ani în urmă. Aproape zece ani au trecut. Nu îmi amintesc exact cum s-a întâmplat. Cristinuța, o fostă colegă, mi l-a prezentat. Pasiunea pentru radio m-a dus pe culmi nebănuite. Am ajuns la Hida. Se întâmpla în 2014, cred. Lucram la o televiziune locală de care nu vreau să-mi amintesc. Urma să filmăm o emisiune despre tinerii din Hida și pasiunea lor. Jucau „airsoft” la margine de sat, alergau pe dealuri, prin pădure, țipau, râdeau și se distrau. Totul se încheia cu un foc, cu niște slănină friptă, un guiaș, cu distracție și voie bună. Așa am ajuns în mijlocul tinerilor din Hida, copii frumoși, cu cei șapte ani de acasă. M-au impresionat, păreau legați de o prietenie sinceră. Acolo era și Andrei. Înalt, subțirel și poate puțin cam palid, Andrei mi-a atras atenția prin ironia lui inteligentă, apăra când era cazul, dar mușca atunci când se simțea amenințat. Am simțit că rezonez cu acest tânăr, că avem multe lucruri în comun. Distracția s-a încheiat, reportajul a fost realizat și difuzat, iar despre tineri am vorbit chiar și la Radio România, pasiunea mea de suflet. Anii au trecut, cariera mea în televiziunea locală a luat sfârșit prin 2015, dar în același an, cred eu, l-am rugat pe Andrei să mă scoată la o plimbare cu mașina sa. Nu era orice mașină. Andrei era fericitul proprietar al unui Renault Fuego, un model legendar al companiei franceze. Tânărul din Hida a reușit să salveze mașina împreună cu tatăl său, un tip tare priceput pe care aveam să-l cunosc după mulți ani. M-am întâlnit cu Andrei pe Meseș, am filmat, l-am înregistrat, mi-a prezentat mașina. I-am mulțumit și am plecat. Devenisem amici, poate chiar prieteni.

Dispariția lui Andrei

Anii au trecut, naiba știe, uneori, lumea asta te ține la distanță de oameni, de întâmplări. Așa s-a întâmplat și cu Andrei. Știam că a intrat la facultate, că e bine. Nici nu concepeam altfel. Era un tânăr serios, sociabil, primise o educație frumoasă de la părinții lui. Succesul îl aștepta cu brațele deschise. Andrei era fericit, intrase la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale și Studii Europene a Universității Babeș-Balyai. Nu știu ce s-a întâmplat, dar am pierdut legătura cu Andrei. Nu mai aveam nici numărul lui de telefon, iar pagina sa de Facebook părea inactivă de mult prea multă vreme. Simțeam că ceva nu e în regulă. Un telefon la Cristina, fosta mea colegă, iar o parte din simțurile mele s-au năruit într-o clipă. Tocmai aflasem că Andrei este bolnav, că este într-o comă profundă și că nimeni nu știe ce are. Mi s-a spus că s-a întâmplat brusc. Nu mi-a venit să cred. Speram să fie un zvon tâmpit. În Sălajul nostru mic sunt multe zvonuri idioate, bârfe care îi hrănesc pe tot mai mulți și nu ne mai săturăm. Ce a fost mai rău s-a confirmat. Am aflat de la Dumitru Petruș, primarul comunei Hida, că da, Andrei este bolnav în stare gravă, iar boala lui este rară și prea puțin cunoscută.

Revederea

A venit pandemia. Știam că Andrei este acasă, dar n-am avut curajul să-l vizitez. Primarul mi-a spus că diagnosticul este unul real, iar Andrei suferă de boala „Wilson”, o afecțiune genetică manifestată prin acumularea și depunerea cuprului pe mai multe organe. Să mă iertați dacă greșesc, asta mi s-a spus. A venit perioada cu restricții, am trecut și prin Covid, situația s-a mai calmat, iar în primăvară am primit un mesaj pe Facebook. Era de la Andrei. Mă întreba când am de gând să îl vizitez. M-am bucurat nespus că putem comunica din nou. S-a reactivat și contul lui de Facebook, am văzut postări, l-am văzut pe Andrei într-un fel de ATV. Părea imobilizat, dar conștient. Mi-am luat inima în dinți, iar într-o după-amiază am pornit spre Hida. N-am mers singur. Matei, fiul meu, m-a însoțit și îi mulțumesc pentru asta. Era o căldură cumplită. Am parcat Sandero în fața porții și am intrat. Mama lui Andrei ne-a primit, iar bucuria doamnei a fost una pe măsură. Veneam să-l vedem pe Andrei, pe fiul ei, pe singurul său copil. Doamna ne-a poftit în casă. Era răcoare și plăcut. Am intrat în camera lui Andrei. În mijlocul camerei se află patul cu trupul firav al tânărului. Lângă el, extrem de atent, tatăl lui Andrei își supraveghea copilul. Am intrat în cameră, iar mama și-a anunțat copilul că a venit cineva să-l viziteze. Niște ochi mari, curioși și pătrunzători m-au fixat. Era privirea lui Andrei. Respirația sa a început să devină una mai alertă, iar un ușor tremurat i-a pus stăpânire pe corpul deformat. Nu-l mai recunoșteam. Nu se poate mișca, nu poate vorbi, dar aude și gândește perfect. Știe tot ce se petrece în jurul lui, iar ochii îi sunt ageri. Devine agitat, dar degetul tatălui alunecă sub bărbia copilului. Îl masează în zona gâtului, iar Andrei respiră bine din nou și îmi întinde piciorul. Îi prind laba piciorului între palme și îl salut, mă bucur să îl văd, îl îmbrățișez. Ochii lui Andrei zâmbesc, simt că e bucuros, că e foarte emoționat. Îl salută și Matei, îi pune mâna pe picior. Încercăm să ne calmăm. La capătul patului e un fel de tabletă așezată pe un suport confecționat de mâinile dibace ale lui Adrian, tatăl lui Andrei. E un om harnic, priceput, iar boala fiului l-a făcut să improvizeze mult, să își ajute copilul. Tânărul are atașat de degetele de la picior un fel de ustensilă cu ajutorul căreia scrie pe tabletă. Da, acest tânăr a învățat să scrie cu piciorul, e singura modalitate de a comunica cu cei din jur. Literele începeau să apară. Se bucura mult să mă vadă. Eram bucuros și eu.

O mamă și un tată de copil bolnav

O rog pe mama lui Andrei să îmi povestească. Problemele au început prin 2019. Andrei scria tot mai mic, s-a dus la facultate, se plângea de slăbiciune, de dureri de stomac, chiar și de amețeli. Spera să treacă, nimeni nu credea că e ceva serios. Lunile au trecut, iar starea lui Andrei s-a deteriorat. Părinții l-au dus pe tânăr la spital, a fost supus analizelor medicale, dar nimeni nu știa exact ce are. Au trecut luni petrecute în spital, iar mama lui Andrei a fost alături de copilul ei peste tot. Acolo a fost și tatăl băiatului. Numai mamă sau tată de copil să nu fii. Starea lui Andrei s-a agravat, iar în cele din urmă a intrat în comă. A stat așa săptămâni bune, dar minunea s-a întâmplat, iar Andrei a ieșit din această stare. Alte spitale, alți medici, unii buni, alții mai răutăcioși. Familia a găsit un medic bun, un profesor de la Cluj, de la Spitalul Clujana. Un medic de la acest spital a făcut minuni. Omul a fost un fel de supraom, l-a ajutat mult pe Andrei, încă îl ajută. Diagnosticul a fost pus în cele din urmă. Da, băiatul suferă de o boală rară, o afecțiune cu probleme de genetică și acumulări de metale.

Mintea sclipitoare din corpul nemișcat

Andrei a venit acasă, aici este îngrijit de părinții săi. Eu cred că mama și tatăl lui Andrei sunt adevărați eroi. Copilul lor nu rămâne niciodată singur, nici măcar o clipă. Acest tânăr de 27 de ani este supravegheat în permanență. Cei doi părinți îl supraveghează cu schimbul, îl îngrijesc, iar mama îl hrănește printr-o sondă. Gata, eroul meu este Andrei. Pe peretele din față se află un suport cu multe puști și pistoale. Sunt replici folosite în „airsoft”. Pe unele le-a folosit, iar pe altele le-a primit după ce s-a îmbolnăvit. Andrei îmi scrie ceva. Mă roagă să iau puștile, să le ținem în mână, să ne facem o poză. O facem cu plăcere! Ne bucurăm cu toții. Îmi vine să îl iau în brațe, dar e firav, nu pot. Andrei îmi scrie din nou cu piciorul, îmi mulțumește. Nu vreau să-l obosim, îi mulțumesc că ne-a primit, îl îmbrățișez și îi promit că revin. Andrei ne salută, ieșim în curte, iar acolo văd ATV-ul modificat de tatăl său. E un vehicul electric cu ajutorul căruia băiatul se deplasează. Piciorul tânărului acționează o pârghie, așa frânează, astfel accelerează. În garaj se odihnește Fuego cel roșu și parcă își așteaptă proprietarul neîncetat. E pasiunea lui Andrei, e bucuria lui. Acest tânăr are mintea sclipitoare captivă într-un trup inert, devenit firav peste noapte. Andrei și-a învins propriul trup, iar mintea sa răzbește dincolo de fizică, de Univers. Ochii lui Andrei clipesc, iar asta înseamnă că te salută. Mintea lui e ageră, iar piciorul său stă gata să mai scrie un rând, să îi mai certe pe cei care nu l-au vizitat de multă vreme. El este Andrei Cîmpean din Hida și îi mulțumesc că mi-a ieșit în cale. Te îmbrățișez, prieten bun!