Epidemii de-a lungul istoriei în Sălaj

De-a lungul istoriei, sălăjenii s-au confruntat cu multe și cumplite epidemii care au făcut ravagii în rândul localnicilor. Ciuma sau holera au avut implicații în mentalul colectiv, semănând spaima și insecuritatea între locuitorii Sălajului.
O primă epidemie de ciumă consemnată documentar este în anul 1718, după cum relatează Chiș Florin Ioan în excepționala lucrare “Epidemiile și eradicarea lor în nord-vestul României”, tipărită cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă a județului Sălaj. Atunci, regele Carol al VI-lea cerea autorităților din comitatul Crasna să fie precaute și să ia toate măsurile pentru evitarea infecțiilor, să organizeze carantine, limitând pe cât posibil circulația mărfurilor și a oamenilor. La Șimleu sunt incendiate casele celor infectați, la fel și hainele lor. Într-o scrisoare imperială trimisă conducerilor comitatelor se arată faptul că “răspândirea contagiunii de ciumă se datorează întrunirilor și discuțiilor familiare între poporul infectat, precum și tot felul de schimburi comerciale”. Printr-un ordin dat de Cancelaria Aulică a Ungariei la 15 decembrie 1718, se interzice circulația de persoane și mărfuri spre vest. Guberniul Transilvaniei instituie trei puncte de trecere: la Zalău, Brădet și Jibou. Toți cei ce treceau pe aici erau chestionați de unde vin și încotro se îndreaptă, în ce zone locuiesc. Carantinele erau organizate la Zalău și Jibou pe o perioadă de 40 de zile. Și pe atunci exista un fel de adeverință de trecere (pășuș), multe dintre ele fiind falsificate. Deci, nimic nou sub soare, restricții similare erau și acum 300 de ani. Din păcate numărul victimelor în Transilvania a trecut de 100.000, multe cadavre rămânând neînhumate, motiv de anchete și acțiuni imediate ale autorităților austriece.
20 de ani mai târziu, molima lovește din nou, cele mai afectate localități fiind Bilghezd, Camăr, Dumuslău, Jibou, Brebi și Crișeni. Într-o însemnare din iulie 1742, popa Alecsa din Rus spune “au început a muri de ciumă”. Într-adevăr, în nici doi ani molima s-a răspândit cu repeziciune, pe teritoriul actualului județ Sălaj murind aproape 8.000 de oameni, adică aproximativ 13% din populație. Au fost închise piețele, armata fiind desemnată să mențină ordinea. Se recomanda evitarea hanurilor, călătorii urmând să doarmă sub cerul liber sau în șuri. Sunt izolați bolnavii, se dezinfectează mărfurile, se interzice orice formă de adunare publică. Cadavrele erau stropite cu var nestins și îngropate adânc. Groparii erau plătiți de autoritățile locale, depunând următorul jurământ: Eu… jur pe Dumnezeul viu, că în primul rând voi păstra numele lui în laudă, voi înconjura beția, cearta și înjurăturile, voi fi cu supunere față de onorata administrație, consiliul sanitar, apoi față de maestrul breslei mele. Morții îi voi îngropa cu omenia cuvenită breslei, nu îi voi jefui. Bune și adânci gropi voi săpa, mă voi mulțumi cu plata dată, pe cei necăjiți cu nimic nu am să-i supăr. În oraș voi intra doar pentru înmormântare, iar semnul de recunoaștere am să-l pun la loc cu vedere. Cu nimenea, nici cu familia mea, în afară de tovarășii mei, nu voi fi în atingere. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Din registrele parohiale ale localităților sălăjene aflăm că între anii 1836-1837 holera face victime la Șărmășag și Șimleu Silvaniei. Urmează un val holeric semnificativ în anul 1848, val ce a cuprins Zalăul, Jiboul, Crasna, Cehu Silvaniei, dar și alte localități mai mici. Registrele comunității romano-catolice din Zalău consemnează două decese în toamna anului 1848. Începuse sezonul rece, cauza numărului redus de îmbolnăviri. Vara viitoare însă, în registrele romano-catolice sunt consemnați 16 morți din cauza holerei, iar în registrele reformate 132. Din păcate nu putem cunoaște cu exactitate numărul total al deceselor, registrele greco-catolice, ortodoxe și izraelite neconsemnând date în acest sens. Un caz interesant este cel al localității Românași, unde în vara anului 1849, într-o singură lună, conform registrelor greco-catolice, mor 46 de persoane. Holera s-a întins aproape în tot județul, localitățile cu multe decese fiind: Nușfalău – 64 (registre reformate), Crasna – 32 (registre reformate), Zăuan – 32 (registre reformate), Șărmășag – 20 (registre reformate), Șimleu Silvaniei – 8 (registre romano-catolice). Anul 1855 aduce un nou episod de holeră, în Sălaj înregistrându-se victime la Șimleu Silvaniei (5), Cehu Silvaniei (2), Crasna (1). După 11 ani holera se întoarce iar pe meleagurile silvane, dar și acum decesele sunt într-un număr redus: Șimleu Silvaniei (10) și Crasna (1).
Deceniul opt aduce cu el cea mai mare epidemie de holeră din secolul XIX. Infecția zonei ce cuprinde actualul județ Sălaj s-a făcut dinspre Rusia-Galiția-Ungaria. Pe un Antologion (carte bisericească care cuprinde serviciu praznicelor și al sfinților de peste an) de la Gostila, învățătorul Gregoriu Trifanu nota: în vara anului 1873 a fost secetă mare… și după aceia, au venit colera în satu. Familii întregi au muritu, de au rămas casele pustii. La Crasna au fost raportați 118 morți, adică aproape 5% din populația localității. O cifră semnificativă avem la Cehu Silvaniei, unde se înregistrează 138 de victime (prima este un bărbat de 46 de ani – Vincze Istvan). La Zalău se constată o neconcordanță între cifrele oficiale și cele ale comunităților religioase, cert este că a fost depășit numărul de 85 de morți. Cazurile raportate în alte localități se prezintă astfel: Șimleu Silvaniei – 11, Cizer – 25, Jibou – 9 (doar parohia reformată).
Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică, pentru România a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, perioada principală de evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al Vechiului Regat derulându-se în anii 1916-1919. Transilvania a fost o zonă destul de sigură, poate și datorită măsurilor excepționale luate pentru deplasarea militarilor români în noul teritoriu. Din documentele păstrate, se pare că județul Sălaj nu a fost afectat. În instrucțiunile transmise serviciilor sanitare militare la 5/13 noiembrie 1918 au fost precizate, în ce privește trupele Armatei Române care urmau să intre în Transilvania, înființarea unui spital de contagioși aflat la dispoziția Comandamentului Trupelor din Transilvania. Acesta a avut două secții, precum și laboratoare de biologie. Ultimele erau gândite să funcționeze și independent, în raport cu necesitățile și realitățile de pe teren. Înființarea în sectoarele de teritoriu prevăzute a unor băi și a unor cuptoare de deparazitare, destinate în primul rând soldaților, dar și populației civile, a rămas în sarcina corpurilor de trupă. Ca măsură profilactică, în luna februarie 1919 a fost decisă înființarea a două instalații de deparazitare, necesare prizonierilor de război aflați în tranzit și care reveneau la casele lor din Transilvania. De asemenea, în luna martie 1919 în cadrul Serviciului de evacuare și triaj al trupelor din Transilvania, un vagon sanitar a fost detașat pentru a fi atașat trenului Dej – Jibou (și retur). Acest vagon a avut rol de a combate epidemiile, adunând pe cei bolnavi. Suplimentar, a fost pus în stare de funcționare un tren-baie, garat la Jibou.
În anul 1918, gripa spaniolă era în plină expansiune, în aproape toate țările de pe mapamond. România nu a făcut excepţie, mai ales că ţara fusese implicată activ în Primul Război Mondial. Gripa s-a răspândit în multe ţări odată cu întoarcerea soldaţilor de pe front, afectând în principal tinerii și având o rată de mortalitate ridicată. Se crede că a fost una dintre cele mai letale pandemii, după Moartea neagră, din secolul al XIV-lea, din istoria umanităţii. Austro-Ungaria a blocat orice date jurnalistice despre epidemie și numărul de morți, din rațiunea de a nu „afecta” moralul și combativitatea militarilor din tranșeele războiului. În Transilvania s-a dat ordin autorităților notariale ca decedații de „Influență șpaniolă” să nu fie înregistrați în Registrele de Stare Civilă. Astfel, nu avem prea multe date despre victimele înregistrate în Sălaj. Silviu Dragomir, în lucrarea “Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei”, apărută la editura Eminescu în anul 1984, ne spune că: exemplul octogenarului Gheorghe Pop de Băseşti, care a călătorit spre Alba Iulia într-o stare avansată a bolii, a fost perceput ca unul vecin cu eroismul. El a ajuns în oraşul unirii în 30 noiembrie, dar oboseala drumului l-a doborât la pat. Cu toată febra ce-l muncea, el s-a ridicat, a venit să prezideze Adunarea Naţională şi să-i binecuvânteze rostul fericit”.
Într-un document aflat la Muzeul Marii Uniri din Alba Iulia, protopopul Iovian Andreiu din Gârbou se scuza pentru absența sa de la marele eveniment: “Regret că din causă de morb nu pot participa la marea serbare”.
Putem deduce de aici faptul că nici sălăjenii nu a fost feriți de crunta molimă.
Pandemia de coronavirus care a lovit întreaga lume este surprinzătoare pentru niște națiuni care beneficiază de generații de pe urma progreselor medicinei moderne. Însă în trecutul nu foarte îndepărtat, epidemii asemănătoare de boli infecțioase au făcut ravagii în societățile premoderne.
Istoria epidemiilor oferă sfaturi considerabile, dar numai dacă oamenii cunosc istoria și răspund cu înțelepciune.
Daniel Mureșan