Obiceiuri de Crăciun în satele sălăjene

Deşi nu se cunoaşte exact unde s-a născut ideea împodobirii pomului de Crăciun, se bănuieşte că originea bradului de Crăciun a apărut pentru prima dată la popoarele germanice. Martin Luther a fost primul care a ornat bradul de Crăciun cu ajutorul lumânărilor pentru a le sugera copiilor săi sclipirea steluţelor de pe cer. Dacă pomul de Crăciun a intrat de puţină vreme în casele noastre, bradul a ocupat dintotdeauna un loc important în mitologia populară românească. Descoperirile arheologice au pus în evidenţă frecvenţa motivului decorativ al bradului, fie ca arbore întreg, fie ca ramuri, pe obiectele de ceramică. Se presupune că în comuna primitivă bradul era un adevărat totem: imginea lui putea fi tatuată, marcată pe obiecte de cult, ţesută în stofa veşmintelor de ceremonie sau sculptată în piatră.
În mitologia românească, bradul apare în trei ipostaze: ca arbore cosmic, cu rădăcini, tulpină şi coroană, simbolizând lumea în întregul ei; ca arbore ceresc – întruchipând vigoarea şi fermitatea terestră- capacitatea de regenerare a naturii, tinereţea fără bătrâneţe.
Bradul, încărcat de semnificaţii ritualice, este adesea prezent în numeroase obiceiuri româneşti care însoţesc marile evenimente din viaţa omului: bradul de naştere, bradul de nuntă sau bradul de înmormântare. Simbolul bradului se regăseşte în foarte multe piese de artă populară precum covoare, ştergare şi costume populare.
Împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite datini. Astăzi, aproape că nu este casă în care să nu fie împodobit un brad. Însă, mai demult în casele din satele sălăjene, mai precis din Codru-Sălaj, de Crăciun se împodobea pomul din nadă sau pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sârmă îmbrăcate în hârtie colorată, împodobiţi cu sfori din fuior pe care erau înşirate boabe de fasole albă. Pomul din nadă era împodobit cu „struţ de flori” din hârtie colorată, iar mai apoi după ce a apărut bradul, acesta era împodobit cu nuci, mere, turtă dulce, lumânări şi fâşii din hârtie colorată sau panglici.

„Mulţămiturile” din colinde în satele sălăjene

Obiceiul tradiţional al colindatului se practică în seara de Crăciun şi întreaga lui desfăşurare capătă un aspect de sărbătoare. Seara Crăciunului deschide şirul sărbătorilor de iarnă, care ţineau 12 zile şi se terminau în ajunul Bobotezei. La mijloc cădea Anul Nou, marcând renovarea timpului. Cele 12 zile constituiau o perioadă de timp impur deoarece se definitivează graniţele dintre lumea de aici şi lumea de dincolo, este timpul prielnic tuturor actelor de magie agrară, medicală, erotică şi actelor divinatorii. Colindatul înseamnă de fapt a merge din casă în casă în sărbătorile de iarnă în grupuri organizate, mai mult sau mai puţin numeroase pentru a face urări de belşug, sănătate prosperitate gospodarilor precum şi vestirea naşterii lui Cristos. Colindătorii simbolizează păstorii care au umblat în Bethleem vestind naşterea Mântuitorului.
În satele sălăjene, mai cu seamă în cele de pe Valea Someşului grupurile de colindători, copii şi tineri, îşi anunţă sosirea într-un anumit fel. Ei folosesc o formulă consacrată cu ajutorul căreia cer permisiunea gazdei de a colinda „Veseli-ti gazdă?” la care, dacă gazda îi primeşte le răspunde „Veseli!”. După ce cântă colinda, se zice câte o „mulţumitură”. „Mulţămitura” este aceea ce a redat cel mai bine funcţia de urare a colindelor. Urările finale reprezintă în colindă un element definitoriu. Majoritatea formulelor au o largă aplicabilitate – pot apărea în finalul oricărei colinde. Unele formule au însă un caracter specializat, fiind adoptate doar pentru categorii anume de adresanţi, de exemplu urările care fac aluzie la căsătorie. Sfera de referinţă a urărilor finale este largă. Cele mai des întâlnite sunt urările de sănătate adresate gazdelor altele au în vedere buna dispoziţie a celor colindaţi iar altele îndeplinesc şi funcţia de a reaminti gazdelor darurile datorate după datină. Cele mai specifice „mulţămituri” din judeţul Sălaj sunt în satele Aluniş, Biuşa, Inău, Someş Odorhei, „mulţămituri” pe care oamenii locurilor le spun în fiecare an de Crăciun.

„Ş-apoi, gazdă, te sileşte
Şi corinda ne-o plăteşte
C-on cârnaţ fript pă frigare
Să ne dai la fiecare.”

„Puică neagră, ouă-n sac
Scoală gazdă, dă-mi colac!
De mi da, de nu mi da,
La fereastră nu ţi-oi sta,
Că mi spartă opinca
Şi mi frig de nu pot sta
Şi mă tem c-oi îngheţa.”

„Dumnezău să crească pruncii
Şi să sporească juncii
Şi să crească toţi odată
Ca mila din cer lăsată.”

„Sare lupu pă butuc
Dă-mi colacu să mă duc.
De mi da, de nu mi da,
Altu nu te-oi corinda.”

Să ne bucurăm cu toţi de această sărbătoare sfântă, să-i primim cu bucurie pe toţi colindătorii în casele noastre pentru că o veche superstiţie spune: când nu se vor mai auzi pe pământ colindele, atunci diavolul va pune stăpânire pe lume.

Olimpia Mureşan – etnograf Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău