Alexandru Moldovan
Un misterios coridor aflat în zidul dublu al unei biserici vechi de şapte secole din localitatea Uileacul Şimleului trezeşte şi astăzi interesul specialiştilor privind scopul pentru care a fost realizat, lipsa unor documente şi informaţii relevante lăsând loc legendelor şi polemicilor.
Cel puţin trei sunt variantele care dau o explicaţie plauzibilă privind scopul iniţial al acestui coridor intermural unic în România, cu o lăţime de doar 65-85 de centimetri. Cea mai nouă ipoteză a fost formulată de Csók Zsolt, cercetător ştiinţific specializat în perioada de ev mediu cuprinsă între secolele X-XIV, care atribuie coridorului un rol de apărare, mai exact un loc în care sătenii s-ar fi putut retrage în cazul unei invazii.
Perioada de construire a bisericii reprezintă o altă necunoscută în istoria locală. Istoricul maghiar Bunyitay Vincze plasează fondarea lăcaşului de cult în preajma rebeliunii păgâne a lui Watha (secolul al XII-lea), restul specialiştilor plasând construcţia nu mai devreme de secolul al XIII-lea, când satul era deja în posesiunea neamului Pok. Pe de altă parte, un alt istoric – Entz Géza – încredinţează construcţia bisericii judelui regal Móricz (Mauricius), bazându-se pe argumente stilistice şi de istorie regională.
„Biserica este situată pe un deal, ce domină valea Crasnei, pe malul stâng al acesteia. Din punct de vedere administrativ actual, este pe teritoriul satului Uileacu Şimleului, comuna Măerişte, pe teritoriul fostului comitat medieval al Crasnei, ce aparţinea de domeniul nobiliar al Şimleului Silvaniei. Despre edificiu în sine nu deţinem surse documentare, dar a atras atenţia specialiştilor datorită coridorului format în zidurile navei, a căror funcţiune poate fi doar presupusă la faza actuală a cercetărilor. Ea este amplasată în strâmtoarea Crasnei, înaintea ieşirii acesteia spre zona de câmpie, unde exista un punct de vamă. Prezumţia noastră de bază este că această biserică este poziţionată aici cu scopul supravegherii drumului sării. Dat fiind faptul că intrarea în zonă era controlată de fortificaţia medievală timpurie de la Ortelec şi abaţia de pe Meseş, siguranţa drumului era garantată de fortificaţia sau fortificaţiile de la Şimleu, iar ieşirea din zonă era monitorizată de biserica de la Uileac. Astfel, putem găsi şi o funcţie acelui coridor în zidurile navei: sistem defensiv, în caz de asediu. Datarea construcţiei ei imediat după Invazia Tătaro-Mongolă nu face altceva, decât să susţină această teorie”, afirmă Csók Zsolt.
Potrivit acestuia, istoriografia a semnalat şi posibilitatea existenţei aici a unei mănăstiri, dar, în stadiul actual al cercetărilor, nu se poate decât infirma acest lucru. Presupusa mănăstire a dat naştere unei alte teorii privind coridorul din biserică.
Istoricul român Virgil Vătăşianu, dând credibilitate mitului mănăstirii de călugăriţe, acordă coridoarelor rolul unor elemente pretenţioase pentru cursul liturghiei, în sensul că acestea ar fi folosit pentru izolarea călugăriţelor participante la slujbe.
”Bătrânii satului spun că au auzit de la bătrânii lor că biserica ar fi fost a unei mănăstiri de călugăriţe, situate în apropiere, într-o zonă cunoscută şi astăzi drept ‘Todomb’, adică Dealul Lacului. Se spune că acolo ar fi fost un lac cu peşti, ce asigura hrana celor de la mănăstire. În mitologia locală se păstrează chiar amintirea unui tunel de lemn, ce ar fi făcut legătură între biserică şi mănăstire, prin care călugăriţele puteau ajunge dintr-un loc în altul fără a fi văzute de restul lumii”, afirmă la rândul ei Clara Boer, o fostă profesoară, actualmente pensionară.
Trecând de la gura lumii la adevărul istoric, atât cât este el consemnat, conform lui Vasile Drăguţ, în secolele XII-XIII, este menţionată documentar mănăstirea căreia îi aparţinuse această biserică. Şi scriitorul Petri Mór spune că ruinele mănăstirii mai erau vizibile la începutul secolului al XIX-lea.
„În momentul de faţă nu avem nicio informaţie certă asupra existenţei vreunei mănăstiri benedictine – ordin monahal timpuriu, care asigură exercitarea puterii regale la nivel de organizare ecleziastică în teritoriu, începând din secolul al XII-lea – pe teritoriul comitatului Crasnei, singura pomenire a unui edificiu monahal fiind a celui de la Zăuan, din 1299, dar care permite, doar cu mari indulgenţe prezumţia existenţei benedictinilor în zonă. Abaţia Sfânta Margareta de pe Meseş putea avea jurisdicţie asupra teritoriului comitatului, dar distanţele şi mai ales geografia comitatului împiedicau o prezenţă stabilă în teritoriu”, afirmă Csok Zsolt, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj.
O a treia variantă privind motivul realizării zidului dublu ar putea fi aceea că biserica este, de fapt, o replică mai mică a marilor catedrale din Europa, în care corpurile laterale au fost înlocuite de acest coridor.
Cercetătorul maghiar Entz Géza afirmă că arhitectura bisericii este în concordanţă cu ctitorul acesteia Móricz (Mauricius), din neamul Pok, iar această construcţie poate fi interpretată ca varianta provincială a unei basilici trinavate, cu tribună, asemeni bisericilor ctitorite de persoana amintită pe teritoriul posesiunilor acestuia de peste Dunăre, cum ar fi Egregy, Őriszentpéter, Kallósd, Szigliget-Avas.
„O altă posibilă explicaţie a acestui element constructiv constă în adaptarea bisericii la terenul pe care se află aceasta. Ştim bine că în această perioadă, şi mai ales în cazul unor constructori de rang înalt, planul cel mai comun este cel basilical, cu o navă principală şi două laterale. În cazul Uileacului, poziţia ei nu permite acest lucru, astfel, coridoarele formate în grosimea zidurilor navei pot forma un fel de nave laterale false”, apreciază Csok Zsolt.
Această ultimă variantă este îmbăţişată şi de cel care slujeşte în biserică din 1990, preozul reformat Balasz Francisc.
„Dacă mergem în timp, acum 750 de ani, tot acest teritoriu aparţinea lui Mauricius, care a fost o persoană importantă la curtea regală. Fiind om învăţat şi cărturar, a umblat în străinătate, pentru că la vremea respectivă maghiarii mai făceau expediţii către Occident. Acolo o fi văzut o catedrală mai mare, monumentală, şi asta de aici o fi o replică în miniatură, unde stâlpii au fost înlocuiţi de pereţii interiori. În catedralele mari sunt, în principal, trei nave, dar aici fiind mult mai mică nu mai există stâlpii, în locul lor fiind pereţii dubli, mai ales că geamurile aşa sunt aşezate că întotdeauna lumina cade pe altar. Desigur, toate construcţiile din Evul Mediu aveau şi rol de apărare”, susţine preotul.
Lăsând la o parte zidul dublu şi enigmele din jurul său, biserica din Uileacul Şimleului are şi alte elemente care o fac un important monument de arhitectură, precum o inscripţie care se poate citi doar „în oglindă” sau o frescă deosebit de frumoasă, cu Maica Fecioară şi pruncul Iisus, realizată înainte de preluarea bisericii de către reformaţi şi păstrată în mod miraculos sub un strat de tencuială.
Edificiul poartă semnele clare ale stilului romanic, stil arhitectural specific zonei, începând din secolul al XII-lea. După o pauză de 200 de ani, în care satul nu a fost locuit, iar biserica a fost abandonată, în 1751 ea a fost preluată de reformaţi, care au purces la renovarea ei, mai ales că fusese afectată de un incendiu ce îi distrusese acoperişul, boltit iniţial. O dovadă a acestor lucrări este inscripţia ce se păstrează pe un panou din actualul tavan casetat de lemn, pe care se poate citi, doar ”în oglindă”, un mesaj pictat la data de 5 iulie 1751, în care se spune: ”Pentru slava lui Dumnezeu, s-a renovat biserica din Uileacu Şimleului, din banii enoriaşilor, în acea vreme fiind predicator Veer Ferencz”. Interesant este şi motivul care a dus la declanşarea incendiului: focul a pornit de la o pipă nestinsă a unui meşter care lucra în biserică.
În 1823, clopotul a fost mutat din turnul bisericii într-o construcţie de lemn din apropiere, deoarece greutatea sa şi vibraţiile produse puneau în pericol structura de rezistenţă a edificiului. Între anii 1844 – 1846, biserica a fost extinsă, cu menţiunea că, la partea frontală nou adăugată nu s-a reprodus coridorul intermural, astfel încât el se regăseşte azi doar pe laturile bisericii. Din 1855, biserica are şi o mică orgă, nefuncţională în prezent, iar în 1923 acoperişul de şindrilă a fost înlocuit cu unul de tablă.
O cercetare arheologică a bisericii a survenit în momentul în care a fost demarat proiectul pentru restaurarea şi conservarea monumentului istoric, în anul 2010. Conform acestor cercetări, se poate afirma faptul că analogii apropiate ale acestui edificiu se pot găsi în zona Odorheiului de azi, pe valea Târnavei Mici, şi care sunt datate în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În materie de stil, asemănare foarte clară găsim la biserica mănăstirii premonstratense de la Mórichida (comitatul Győr, vestul Ungariei), construită de acelaşi Mauricius, care a cumpărat domeniu Şimleului.
„Extrem de interesant de menţionat este şi faptul că, pe parcursul lucrărilor de reabilitare a monumentului, după demolarea porticului parazitar de pe latura sudică a bisericii, a apărut o altă intrare care păstrează ancadramentul original în stil romanic, în a cărui timpan este vizibilă o frescă deosebit de frumoasă, reprezentând Maica Fecioară şi pruncul Iisus, frescă databilă la începutul secolului al XIV-lea. Sperăm că cercetările viitoare vor aduce lumină asupra acestor aspecte extrem de interesante şi importante la nivel regional”, precizează arheologul Csok Zsolt.
LEGENDE DE LA S.O. A. M. CATELUSUL SECURISTULUI