Făgetu, „insula” slovacă din Sălaj

Sebastian Olaru

Comunitatea de peste 700 de slovaci care trăieşte la Făgetu face din această localitate o adevărată „insulă” a acestei etnii în judeţul Sălaj. Ajunşi aici în urmă cu mai bine de două secole, ca tăietori de lemne împroprietăriţi ulterior cu terenuri pentru munca prestată, slovacii de astăzi lucrează prea puţin în domeniul exploatării lemnului, ocupaţiile de bază fiind agricultura şi creşterea animalelor.
Iernile grele şi terenul puţin fertil au făcut din cartofi un aliment de bază, localnicii construind gropi unde îi depozitează pe timpul sezonului rece. Din cartofi, slovacii prepară o gamă variată de mâncăruri, de la sarmale până la plăcintele numite în slovacă „polisneac”, printre băuturile tradiţionale la loc de frunte fiind pălinca de cireşe amare sălbatice sau cea de secară.
Slovacii au ajuns pe meleaguri sălăjene – şi nu numai – la începutul secolului 19, ca tăietori de lemne.
„Au fost slovaci săraci, pe care sărăcia i-a obligat să plece din ţara lor şi să meargă să-şi caute pâine în ţinutul care lor le-a fost străin, necunoscut. Au venit în regiunea plină de păduri, pe dealuri care astăzi le vedem lucrate – Valea Ungurului, în slovacă Gemelèièka, în ungureşte Magyarpatak. Baronul Banffy i-a primit cu bucurie ca forţă de lucru de care a avut nevoie. Călătoria din patria de origine a fost foarte grea. Copiii lor şi lucrurile mici pe care le posedau şi le-au adus pe spatele lor. Au venit pe jos. Numai unii dintre ei au avut căruţe. Banii care i-au avut asupra lor i-au ascuns în ruda căruţei, gândindu-se că vor fi prădaţi pe drum de oameni răi. (…) Aceştia toţi au fost tăietori de lemne. Au tăiat pădurile şi pe locul defrişat şi-au construit case simple din lemn, de cele mai multe ori doar cu o cameră. (…) Căsuţele au căutat să le facă undeva lângă un izvoraş, deoarece nu a existat o sursă de apă sigură. Astfel au început să-şi cultive cartofi, ovăz, secară, în acest ţinut sărac şi pietros. Astăzi (1947 n.r.) localitatea mai are 128 de familii care în total au 865 de suflete, toţi de etnie slovacă. Localitatea este răsfirată pe o mare suprafaţă. Casele sunt departe una de alta. Distanţa dintre case este de 200-400 de metri şi până la un kilometru. Este foarte greu să se deplaseze localnicii în caz de nevoie. Nici sluga comunei nu poate cu toba să înştiinţeze pe toţi localnicii despre veştile care trebuie să le spună. Cel mai bine de a-i informa pe oameni se face duminica în biserică. Dacă totuşi în timpul săptămânii, sluga satului suflă goarna de pe deal, cei care îl aud ştiu că trebuie să vină la adunare. Satul are 40 km pătraţi”, povestea învăţătorul Ronèiak Gejza, în anul 1947, în Kronika Skoly nr. 3 (Cronica Şcolii nr. 3).
Casele din sat sunt şi astăzi la fel de răsfirate, doar că între timp localitatea a fost electrificată în anii 1990-1995, iar comunicarea nu mai reprezintă o problemă, odată cu apariţia telefoniei mobile.
Ca să ajungi la familia Pisek trebuie să urmezi, din centrul satului, singura uliţă asfaltată. La un moment dat, părăseşti asfaltul şi urmezi calea unui drum de pământ, printre pâlcuri de mesteceni tineri şi câţiva cireşi sălbatici. După circa 500 de metri, răstimp în care îţi iese în cale o singură gospodărie, drumul te poartă către proprietatea familiei Pisek. Cele peste patru hectare de teren pe care le au nu sunt delimitate de niciun gard. Împrejmurile nu-şi au rostul la Făgetu, pentru că e greu de crezut că un vecin îţi va invada intimitatea, atâta timp cât cel mai apropiat se află la câteva sute de metri. Bătrânul Ioan Pisek e trecut de 80 de ani, dar se ţine drept şi demn, deşi au trecut peste el multe ierni grele în care salvarea a fost doar groapa în care pune, în fiecare toamnă, aproape două tone de cartofi. Slovacul şi fiul său Iancu îşi primesc cu bucurie orice oaspete, împărtăşind cu cei curioşi modul lor aspru de viaţă, în care reţetele culinare cu cartofi, pălinca de cireşe sălbatice şi cea de secară ocupă un rol important. Ca majoritatea bărbaţilor, Ioan Pisek îşi aminteşte cu zâmbet în colţul gurii de vremurile armatei, unde a stat mai bine de trei ani. Potrivit spuselor sale, chiar dacă nu pusese mâna în viaţa lui pe o puşcă, s-a dovedit a fi un foarte bun trăgător, obţinând o medalie de aur la un concurs. Tot în armată, slovacul a avut şansă să cânte alături de cunoscuta interpretă de muzică populară Maria Lătăreţu.
„M-a învăţat să cânt un unchi de-al meu. Am cântat cu Maria Lătăreţu două luni şi 14 zile şi am făcut plăci. S-au bătut plăci care au mers în Rusia, în Cehoslovacia şi în Bulgaria”, povesteşte bătrânul. „Frunză verde trei spanace” este una din aceste melodii, pe care Ioan Pisek şi-o mai aminteşte şi astăzi, chiar dacă versurile se mai amestecă în glasul său tremurat, dar încă puternic şi melodios: ‘Frunză verde tri spănace/ Nu ştiu dorul eu ce face/ Frunză verde tri spănace/ Nu ştiu Nicu ce mai face, puiule, doruleţul meu/ Când îmi vine dor de tine/ Arde inimioare-n mine/ Când îmi vine dor de gură/ Ies afar’ mă uit la lună, puiule, doruleţul meu/ D-ar şti luna a vorbi/ Dorul mi l-ar potoli/ Spune lună, spune-mi mie/ Cum să găsesc dorul mândrei meu, puiule, doruleţul meu/ Uite mândra mea ce face/ ea se iubeşte cum îi place/ Şi aseară era la portiţă/ A stat de vorbă cu Gheorghiţă, puiule, doruleţul meu”.
Baza gopodăriei stă acum în Iancu, un tânăr vânjos cu păr roşcat ce a învăţat de la tatăl său să cânte din frunză şi are un talent deosebit în a găsi apă, recunoscut de cei ce vor să facă fântâni. A fost solicitat chiar şi în Slovacia pentru a descoperi locurile bune pentru fântâni. Familia de slovaci a crescut până de curând şi albine, dar acestea au murit decimate de o molimă necunoscută. Câteva găini şi un cocos cu penaj colorat fac şi ele parte din peisajul rural în care convieţuiesc cei doi slovaci. Asemeni lor, toţi sătenii din Făgetu duc o viaţă uneori grea, uneori modestă, dar care merită trăită, într-un peisaj prea puţin alterat de „minunile” tehnologiilor moderne. Aşa cum precizează preotul Rolnik Martin, într-o monografie a localităţii, iniţial aceasta s-a numit Valea Ungurului – Magyarpatak sau, în slovacă, Gemelcicka. Localitatea a avut această denumire până în anul 1960, când conducătorii vremii s-au hotărât să schimbe numele localităţii „Făgetu” sau „Codreni”. Localnicii de aici au acceptat mai bine denumirea de „Făgetu”, în loc de „Codreni”. „‘Localitatea are forma literei Y. Partea de jos a acestei litere o formează porţiunea care ne leagă de comuna Plopiş. Până în Hurez, din comuna Plopiş avem şapte kilometri. Până în comuna Plopiş avem nouă kilometri. Părţile de pe litera Y – cele două braţe – au peste 10 kilometri. Cel din stânga este vecin cu comuna Borod, iar cel din dreapta merge spre localitatea Şinteu, judeţul Bihor. Făgetul este chiar pe marginea judeţelor Sălaj şi Bihor. De comunele Borod şi Auşeu ne desparte doar drumul”, afirmă preotul.
Rolnik Martin este, de fapt, cel care a avut grijă de sufletele enoriaşilor dar şi de partea administrativă a satului în ultimii 30 de ani. Cunoaşte povestea fiecărei familii, cu bucuriile sau tristeţile ei, lui datorându-i-se multe din lucrurile bune întâmplate în sat dar, mai cu seamă, faptul că această comunitate a reuşit să rămână unită şi să-şi păstreze identitatea, limba şi obiceiurile.
De numele acestuia se leagă, în primul rând, înfiinţarea după 1990 a unei Case de Caritate ce oferă astăzi în primul rând suportul medical pentru săteni.
„Pentru binele acestei localităţi au venit să lucreze aici de bunăvoie, voluntar, călugăriţele din Slovacia – Surorile Milostive ale Sfintei Cruci. Primele au fost sora Oktavia şi sora Fides. Au venit să lucreze pentru sănătatea oamenilor de aici, deoarece nu am avut aici dispensar uman şi pentru educaţia tinerilor. Ele au venit în septembrie 1990. Apoi s-a înfrăţit o parohie din Elveţia cu parohia noastră şi în cadrul acestei înfrăţiri s-a construit Casa de Caritate a Surorilor Sfintei Cruci din Făgetu. Această clădire serveşte ca dispensar uman, ca adăpost pentru orfani, ca adăpost pentru persoanele vârstnice, dar este şi locuinţa călugăriţelor”, afirmă liderul comunităţii de slovaci din Făgetu.
În localitate funcţionează actualmente două grădiniţe şi trei şcoli cu predare în limba slovacă, una gimnazială şi două primare, unde învaţă peste 70 de copii din Făgetu, dar şi din localităţile învecinate din Bihor.
„Ne înţelegem bine şi foarte bine cu slovacii din Făgetu. Avem doi consilieri locali din rândul lor, unul dintre ei fiind chiar viceprimarul. Sunt oameni corecţi, dar cu o viaţă mai grea din cauza condiţiilor de mediu. Au o reţea de drumuri de circa 30 de kilometri, toate în zone unde iarna se formează troiene cu o înălţime de unu-doi metri. Avem însă contract cu o firmă care se ocupă de deszăpezire şi încercăm să facem faţă”, afirmă primarul comunei Plopiş, Ioan Criste.
Iarna e aproape şi ca aproape în fiecare an, zăpada va face din nou viaţă grea slovacilor din Făgetu. Ei sunt însă pregătiţi, cu cartofii puşi la păstrare şi cu plita sobei încălzită pentru plăcinte.