Crăciunul la Pria

Sunt ani în care este zăpadă de Crăciun, sunt ani în care nu este. Dar chiar dacă nu există nici un fulg de nea, Sărbătoarea Crăciunului în satul Pria nu-şi pierde cu nimic din importanţa sa.
Este cea mai aşteptată sărbătoare din an, în special de tinerii din sat, sărbătoarea care adună acasă pe toţi fiii satului, împrăştiaţi prin ţară şi nu numai.
Pregătirile de Crăciun începeau chiar şi cu mai mult de o lună înainte. Trebuiau formate rândurile de colindători – mai exact „corindători”, după cum li se spune în sat. De regulă, într-un an există de la două la patru rânduri de corindători.
Un rând de corindători este format dintr-un grup de 7 – 12 flăcăi, din aceeaşi generaţie, sau generaţii apropiate. Primul rând, cei care încep colinda, este format din cei mai în vârstă (înainte de 1989, erau cei care terminaseră armata – care în vremea aceea era obligatorie), iar celelate două rânduri erau formate din cei din generaţiile următoare. Evident că dacă aveau norocul să aibă o permisie, participau ca şi corindători şi cătanele.
După ce se formau rândurile, acestea îşi angajau un „muzicant” – care să zică jocul popular (de regulă era o persoană care ştia să cânte la taragot) şi, obligatoriu, se înregistrau la primărie, de unde obţineau autorizaţie.
Înainte de revoluţie şi chiar şi după, până să-i ajungă bătrâneţile, era bătălie pe alegerea ca şi muzicant a „Sivi Vrajbi” sau a „Sivi Truli”, persoane cu experienţă, care rezistau atât să cânte din taragot o noapte şi o zi, dar ştiau, în aceeaşi măsură şi să aibă grijă de corindători, „să nu se împrăştie de-a lungul satului şi să nu mai ajungă să termine de colindat şi să se facă de râsul satului”.
Pentru că, pe cât de plăcută şi râvnită era această calitate de corindător, pe atât de grea era, dacă nu erai suficient de rezistent şi cumpătat în toate.
Dar înainte de a vă spune de ce trebuia să fii cumpătat în toate, e bine de menţionat, că pentru a merge cu colinda, colindătorii se pregăteau temeinic înainte de fiecare Crăciun.
Ei trebuiau să ştie colindele de bază din sat: Colinda Sfinţilor, Colinda Fetii, etc., dintre toate, cea mai lungă şi mai grea fiind Colinda Sfinţilor. Dacă nu reuşeau să o zică de la cap la coadă, fără greşeli, riscau să fie excluşi din rând. Pentru a se pregăti, se făceau repetiţii. Repetiţiile se ţineau pe rând, pe la fiecare din cei 7-10 corindători. De obicei se ţineau sâmbăta, că atunci reuşeau cei mai mulţi să vină în sat, mulţi fiind în cursul săptămânii, de regulă la şcoală în Zalău. Se cântau colindele de pe „caiet”, sub privirile critice ale părinţilor celui la care se făcea repetiţia, care nu de puţine ori, dădeau sfaturi foarte importante: „dragii mei, să nu cumva să rămână vreo fată sau femeie nejucată, că nu mai primiţi groşiţă”, „să luaţi la joc şi „muierile” nu numai fetele tinere”, „să aveţi grijă să nu vă îmbătaţi prea tare să vă faceţi de râs pe la case”, şi inevitabil, avertismentul – să nu cumva să „săriţi” vreo casă, că o să ajungeţi să „vă strige popa în biserică”, ceea ce reprezenta o grea pedeapsă în mica comunitate rurală.
Apoi, în mod obligatoriu, trebuiau să-şi pregătească portul popular: clopul împănat cu pene de păun si storuri, chimeşe de pânză îndreptată cu chiclazăul şi la brâu obligatoriu purtau pisau. Piesa obligatorie era floaşca împănată cu ciucuri cat mai coloraţi care neapărat era plină cu pălincă de prune cu care era îmbiată gazda casei.
În ajunul Crăciunului, întâlnirea era la biserică. După slujbă, prima casă colindată era casa popii. Era hopul cel mare – examenul. Aici se zicea, de regulă „Colinda Sfinţilor”, după care se trecea la joc. Dacă treceai de casa popii, puteai să chefuieşti până a doua zi, …şi cam asta se întâmpla. De-a lungul anilor, toţi au trecut acest examen, dar asta nu înseamnă că nu existau emoţii în fiecare an.
Corindătorii aveau un traseu bine stabilit: de la casa popii, se colindau casele de pe drumul principal, înspre partea din jos a satului, se urca apoi pe vale, de la aval spre amonte, urma „Brăduleţul” şi apoi ultima era „Scurta”. În fiecare casă în care existau fete, muzicantul zicea cel puţin un joc, şi de obicei în fiecare casă existau fete, deoarece acestea mergeau înaintea corindătorilor, la prietenele pe la care corindătorii încă nu ajunsese. Și corindătorii, fiecare în parte, ştiau cam pe unde o va întâlni pe cea dragă… şi uite aşa, între două întâlniri dragi, se vedeau nevoiţi să joace încă 20 de fete sau femei, pentru a nu se face de râs rândul de corindători.
Când se ajungea la „Soane”, cel care deţinea cazanele de ţuică, li se umpleau din nou floaşca cu pălincă. Apoi, din „Dealu Borî” trebuia neapărat să mergi „Sub râpă”, deşi acolo era doar o casă locuită de doi bătrâni. Și ei trebuiau să simtă că este seara de Crăciun şi corindătorii, deşi mergeau aproape o jumătate de oră dus – o jumătate de oră întors, nu ezitau. Mai greu era în anii în care era zăpada mare, şi nu existau „urme”, de te afundai în câte-o „foităşitură” de abia mai puteai ieşi. Au existat şi cazuri în care, din cauza frigului şi a drumul – ajungeai să te dai la pălinca din propria floaşcă.
Se întâmpla ca uneori câte un rând să „zăbădească” mai mult pe la o casă, şi să fie ajunşi din urmă de următorul rând. Cu toate acestea, ierarhia era bine stabilită şi nu intrau unii peste alţii. Cel mult, cu acceptul rândului din faţă şi al gazdei se reuneau ambele rânduri de corindători şi colindau împreună.
Spuneam că în Seara de Crăciun, corindătorii trebuiau să fie cumpătaţi în toate: şi în ale mâncărurilor dar în special, în ale băuturii, deoarece se intra în decurs de 24 de ore în cca. 400 de case, care îi primeau pe corindători cu mesele pline de bucate gătite, care mai de care, mai gustoase (să nu uităm că tocmai se tăiase porcul cu puţin timp în urmă). Secretul era să fii cumpătat, pentru că exista timp suficient pentru toate, deoarece deşi se pornea cu colinda în data de 24 decembrie în jurul orei 18:00, nu de puţine ori, se ajungea la ultima casă în data de noaptea de 25/26 decembrie, după miezul nopţii.
În traseul corindătorilor nu era evitat nici Dâmbu Luchi, cartier cu populaţie romă, unde se încingeau poate cele mai aprige jocuri populare.
Cam pe când ajungeai la ultima casă te ajungea şi oboseala, dar era una plăcută, având sentimentul datoriei împlinite. Aici, dacă gazda era de treabă, se numărau banii, se plătea muzicantul, se puneau de o parte bani „de dat la biserică”, şi dacă mai rămânea ceva, se împărţea între membrii rândului. Că nu v-am spus, în fiecare rând, exista o persoană care ducea banii – deoarece pentru truda lor, corindătorii primeau bani, nu mere şi nuci (acele vremuri noi nu le-am prins). Mai exista încă un fecior, care aduna „groşiţa”, adică banii mai mărunţi, un fel de plată a jocului. Aici groşiţa era în funcţie de câte fete erau în casă, de câte ori au fost jucate, etc.
În Seara de Crăciun, după colindători, mai erau şi cei care mergeau cu Irodul, povestea celor 3 magi de la răsărit. Sceneta era formată din patru băieţi: Irod, Gaşpar, Melchior şi Baltazar. Cu Irodul mergeau băieţi cu vârste cuprinse între 12-14 ani. Aceştia purtau straie populare, cu cămaşă şi poale, legaţi la brâu cu o centură, purtau pe cap un clop împănat, cu cruce în faţă, şi mulţi franjuri, şi aveau în dotare câte o sabie din lemn, cu care se duelau. Se recita povestea magilor, care au mers să-l întâlnească pe Isus. Cum povestea era destul de lungă, şi versurile destul de complicate, exista şi „varianta scurtă”, dar Irozii trebuiau să fie foarte atenţi în ce casă, spun acestă variantă scurtă, deoarece, se ştiau ei, cei care cunoşteau fiecare vers chiar dacă aveau peste 70 de ani, şi doamne apără să-ţi fi scăpat unul, că erau numai ochi şi urechi.
La urmă, veneau cei mici, cu Steaua. Aceştia colindau: La tulpina mărului, la Roşu la răsărit, etc. şi de obicei, în funcţie de vârstă, mergeau la vecini, sau, dacă erau mai mărişori, colindau o parte bună din sat, după care se duceau la culcare şi reluau a doua zi, cam de pe unde erau colindătorii.
Dacă corindatul s-a terminat, asta nu înseamnă că s-au terminat activităţile de Crăciun din Pria, deoarece urma „Verjelul”. Fiecare rând de corindători, organiza propriu Verjel. Rândul 1 avea verjel în a doua zi de Crăciun, rândul doi, în a treia zi de Crăciu, iar rândul 3 şi eventual rândul 4 (când exista), în primele zice de sărbătoare care urmau.
Seara începea cu „Danţul”, adică un joc popular, la care se adunau toţi cei care doreau să participe, şi era fără invitaţie. Începea undeva pe la ora 17:00 şi ţinea vreo două ore. Muciza era asigurată de cei trei sau patru muzicanţi care au însoţit rândurile de corindători. După două ore, nu mai ziceau niciun joc, oricât de încinsă ar fi fost atmosfera, deoarece trebuia ca fetele să mergă acasă, ca să poată apoi feciorii să meargă să le invite la verjel.
Feciorii din rândul care organiza verjelul, se împărţeau pe părţi din sat şi mergeau să aducă fetele la verjel. Se duceau şi cereau fetele de la părinţi: „ Lele, laşi fata la verjel?” „Apu cum s-o las, nu vezi cât îi de mică”! „Hai lele, las-o, că nu mai îi mică Mărioară, şi promit că ţi-o aduc înapoi acasă, să nu-ţi faci griji.” Bine Toderică, dar ai grijă că ţi-o dau ţie pe mână. Să nu păţească, Doamne fereşte ceva!” Apoi Toderică, luând-o pe Mărioara, (care în timpul negocierilor atingea când culmea disperării, când culmea fericirii) mergea la următoarea casă, şi tot aşa, până la ultima casă din aria sa de responsabilitate, după care mergea la căminul cultural din sat (locul verjelului).
Aici, restul feciorilor din celelalte rânduri de corindători, precum şi feciorii care din diferite motive nu au fost corindători, deşi erau de mult sosiţi, mai trebuiau să aştepte până să înceapă jocul, deoarece fetele odată aduse, erau servite cu mâncare, prăjituri şi băutură de către feciorii care organizau verjelul.
Abia după ce fetele erau „ominite bine”, începea jocul, care ţinea până la ziuă. Şi nu de multe ori se întâmpla ca Toderică să nu-şi poată ţine promisiunea, de-a o duce pe Mărioara acasă… dar asta este o altă poveste.

Ioan Gaga