Alexandru Moldovan
Impozantele și mereu fermecătoarele acoperișuri de paie ale caselor și șurilor, omniprezente în mediul rural până la începutul secolului XX, prezente astăzi doar în număr foarte mic în unele localități izolate, ar putea reveni în actualitate grație puținilor dar inimoșilor meșteri care duc mai departe tehnica realizării acestora, dar și prin intermediul unor arhitecți îndrăgostiți de tradițiile satului românesc și care vor să transforme arhitectura tradițională într-un motor de dezvoltare a comunităților rurale.
Vicențiu Florian a încercat, în cei 37 de ani de viață, atât munca în sat, cât și pe cea de la oraș. În satul său natal, Dealul Corbului, din Maramureș, mai sunt astăzi doar ceva mai mult de 20 de gospodării și circa 100 de suflete, printre acestea el, soția, cei cinci copii și părinții săi. După mai multe experiențe nereușite, Vicențiu și-a dat seama că tot mai bine e să fie gospodar în satul lui, așa că acum crește 10 vaci, doi viței și se ocupă, pe lângă muncile din bătătură, și de ceea ce a învățat de la tatăl său: meșteșugul acoperirii caselor cu paie. Și asta pentru că, în ultima perioadă, spune el, a crescut și interesul oamenilor pentru casele cu un astfel de acoperiș. Cel mai recent exemplu este cunoscutul rapsod popular Grigore Leșe, originar dintr-un sat din apropiere, Stoiceni, pentru care a lucrat pentru a-i acoperi cu paie o casă tradițională și șura aferentă.
„Cerințele au fost puține mai demult, dar în ultimul timp sună din ce în ce mai mulți pentru că vor să își acopere casele cu paie”, spune meșterul.
La unii doar repară acoperișurile caselor mai vechi, la alții le face de noi. Și, pentru că treaba merge tot mai bine, și-a luat și doi tineri ucenici din sat, ca să ducă mai departe meșteșugul construirii acoperișurilor cu paie sau cu „goz”, cum li se mai spune în zonă, pe care și el l-a învățat de la tatăl său.
„În sat nu mai sunt oameni care acoperă acum așa, pot spune că sunt singurul, dar mai sunt câțiva băieți cu care lucrez, care știu și care cu siguranță vor continua această tradiție”, spune, cu optimism, Vicențiu Florian.
Tehnica realizării unor astfel de acoperișuri nu e una simplă și implică chiar unele riscuri, ținând cont că se lucrează uneori la înălțimi de circa 10 metri, fără nicio asigurare. Meșterul spune că e practic imposibil să pui schele la o construcție care se îngustează către vârf, iar să te legi de ceva e iarăși dificil, de vreme ce trebuie să te învârți în jurul acoperișului, pentru a „călca” paiele și a le fixa astfel cât mai bine.
Pentru ca un acoperiș să reziste intemperiilor, panta lui trebuie să fie mai mare de 60 de grade, astfel încât apa să se scurgă rapid, atrage atenția Vicențiu Florian. Paiele, de grâu sau de secară, trebuie tăiate cât mai lungi, de preferat manual, în perioade ale zilei care nu sunt foarte călduroase, dimineața sau chiar noaptea, astfel încât ele să nu fie uscate și să nu se fărâmițeze la tăiere. Structura de susținere a acoperișului se face, în zona Maramureșului, din lemn de mesteacăm și de stejar, folosindu-se cuie de lemn.
Până în perioada interbelică, în vremuri în care șindrila sau țigla erau scumpe, paiele constituiau principala sursă pentru acoperirea caselor. Din păcate, astfel de acoperișuri se mai găsesc astăzi doar în câteva sate, în special la șuri și mai puțin la case. Florian a refăcut, la o șură aflată pe o proprietate pe care a moștenit-o în sat, un acoperiș cu paie, iar la Dealul Corbului și în satele învecinate, precum Preluca Nouă, mai sunt astfel de exemple, de familii sau persoane interesate de refacerea sau construirea unor acoperișuri similare.
În localitatea Răstoci din județul Sălaj, pe malul Someșului, o casă acoperită cu paie, cu o vechime de aproape un secol și jumătate, a devenit deja un obiectiv turistic, fără ca cineva să facă demersuri speciale în acest sens. Turiști din țară, dar mai ales din străinătate, opresc zilnic la casa cu pricina, pentru a face fotografii și pentru a afla de la „tanti Iulica”, proprietarea casei, cum se poate trăi, în secolul XXI, fără energie electrică, apă curentă sau alimentare cu gaz, într-un spațiu ce respiră frumusețe, liniște și simplitate.
„În trend sau nu, idealizantă sau pragmatică, soluția din fibre vegetale pentru acoperire într-o manieră consistentă cu specificul local poate întregi oricare concept ecologic de construire. Paiele sus pe casă sunt sustenabile. Ca produs secundar din agricultură, împrăștiate, călcate și pieptănate își găsesc folosința de la șapte la 70 de ani, după cum le tai, alegi și întreții. Residuul,”gozul”, devine resursă pentru construire. Degradată deja, materia primă din desfacerea unui acoperiș de paie se întoarce „frumos” în pământ. Folosind paie, tehnic și lucrativ, ne integrăm într-o economie agricolă așezată și circulară. Chiar și uneltele cu care se lucrează sunt cvasi-agricole. Meșterii sunt de cele mai multe ori și cei care își cultivă câmpurile pentru cele șase care de paie necesare la o gospodărie”, susține Flaminiu Taloș, un arhitect din tânăra generație, pasionat de tradițiile constructive din mediul rural.
El nu este singurul care crede în viitorul unor astfel de soluții. La nivelul Ordinului Arhitecților din România s-a constituit grupul de lucru „Rural”, ce are ca obiective majore folosirea modelelor arhitecturale ancestrale ca pârghie în dezvoltarea economică a mediului rural, pe baze durabile; educarea populației, a agenților economici rurali și a autorităților locale în spiritul responsabilității față de patrimoniu; promovarea tehnicilor și materialelor de construcție tradiționale și ecologice și, poate cel mai important, elaborarea de documente ce pot reglementa intervențiile în mediul rural, dar și modul de lucru în cazul construcțiilor tradiționale.
„Știm că trecutul oferă resurse de creștere și dezvoltare pentru viitor, prin cunoașterea acumulată. De asemeni, viitorul oferă recunoașterea valorii trecutului, oferind simultan identitate celor care folosesc și transmit cunoașterea. A-și ignora cu bună știință acumulările trecutului înseamnă a-și irosi cunoașterea, în fapt resursele, înseamnă a reîncepe de la zero de fiecare dată, adică a rămâne mereu în urmă. Nevalorificând cunoașterea moștenită, suntem condamnați la soarta lui Sisif, suntem condamnați la a bate pasul pe loc, la subdezvoltare”, crede, la rândul său, arhitectul Horațiu Răcășan.
În acest context se încadrează și încercarea de promovare a acoperișurilor cu paie, structuri ce pot readuce în satul românesc frumusețea naturală, înlocuită în multe cazuri de construcții cu aspect de kitsch. În plus, cunoștințele actuale pot aduce îmbunătățiri substanțiale în funcționalitatea acestor structuri, crede Flaminiu Taloș.
„Nu cred că ne întoarcem cu totul în trecut. Chiar și cu ajutorul arhitecților putem să refacem moduri de locuire sănătoase. Dezavantajele folosirii paielor pentru acoperiș, ca să susținem argumentele privind sănătatea și sustenabilitatea lor, pot fi contracarate fără a pierde din aspectele funcționale și estetice ale acestor acoperișuri. Se pot face scenarii coerente pentru protecția împotriva focului produs la interior sau din cauze exterioare, posibilele infiltrații pot fi rezolvate prin design sau cu folii din materiale naturale, degradarea din supraexpunerea la soare poate fi contracarată prin umbriri oportune din amenajări peisagere, infestarea are soluții tot din agricultură, chiar și pe cale naturală, iar prețul materialului și manoperei pot rămâne decente, dacă este încurajată cu adevărat această meserie. Vrem să locuim sub aceste acoperișuri, iar acum avem cunoștintele pentru iluminarea adecvată, ventilarea, protecția și întreținerea acestor spații. Altfel, pentru fonoizolare și termoizolare avem într-adevăr cel mai adecvat material. Odată locuite, acoperișurile acestea abrupte, tradiționale, acoperite cu paie, stuf, șindrilă, țiglă, solzi — acolo unde specificul o impune, ar oferi spațiul necesar noilor familii și poate nu am mai avea atâtea case „mândre”, etajate, recente în zona rurală. Așa văd eu un peisaj cultural ubicuu și consistent, pe care îl aveam mai mult sau mai puțin până acum 50-80 de ani, din Lăpuș până în Apuseni, din Câmpia Transilvaniei până în Crișana”, spune arhitectul.
În acest context, arhitecții din Grupul „Rural” cred că resursele locale pot fi puse în valoare, prin cunoașterea cumulată în trecut, în simbioză cu mediul.
„Secolul XXI schimbă ordinea nevoilor și priorităților, ne obligă să înțelegem că nu există decât o singură paradigmă responsabilă și aceea presupune simbioza cu mediul, respectul față de comunitate și folosirea chibzuită a resurselor disponibile. Toată cunoașterea acumulată în trecutul rural nu face decât să valorifice aceste principii atemporale, într-un mod simplu și eficace, folosind doar resurse locale. Credem că a sosit timpul să ne aducem aminte de toate acestea și să punem în valoare cunoașterea și resursele neglijate, într-un mod responsabil”, conchide Horațiu Răcășan.
