RAFTUL CU CARTE: „Una dintre puținele cărți cu adevărat importante ale anului 2022”

MOTTO: „Inteligența și sufletul sunt nivelurile superioare ale omenescului” (Alexandru Paleologu)

Ori de câte ori citesc o carte datorată lui Octavian Paler, Andrei Pleșu, Radu Paraschivescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Marga, Ioan-Aurel Pop, Cristian Tudor Popescu, Alex Ștefănescu, Ana Blandiana, Nicolae Steinhardt… pentru mine este o sărbătoare sufletească și spirituală. De ce? Pentru că ele sunt fertilizante, îmbogățitoare, tonifiante, pilduitoare, adevărate cărți de înțelepciune. Prin ce? Prin multe aspecte. Sunt modele de exprimare elevate în limba română. Sunt dense în idei/adevăruri trăite. Sunt persuasive. Te ajută să înțelegi mai bine lumea și pe tine însuți. Recent, am încheiat lectura volumului apărut la Editura „Humanitas” în 2022 și semnat de Horia-Roman Patapievici, intitulat „Despre viață, destin și nostalgie”. Prezentul meu text, nu este o cronică literară a operei, ci însumează notele/glosele/marginaliile mele de lectură. Ele au dublu rol – de-a informa pe iubitorii de cultură despre ea, dar și de a face cunoscute câteva adevăruri/idei/concluzii esențiale pe care le-am reținut din citirea ei.

Cine este Horia-Roman Patapievici?

S-a născut în București în 18 martie 1957. Este un scriitor, fizician, filozof și eseist român contemporan. A absolvit Facultatea de Fizică a Universității din București. Deși, prin studii, este fizician, activitatea sa este una dedicată culturii, civilizației. A debutat în presă în 1992 în „CONTRAPUNCT”, apoi a colaborat la „Dilema Veche”, „Orizont”, „Vatra”, „Secolul 20”, „Evenimentul zilei” etc. A înființat publicația „Idei în dialog”, una din cele mai apreciate ziare din România postbelică. Din păcate, viața publicației a fost una efemeră. A fost președinte al Institutului Cultural Român (ICR 2005-2012) etc., etc.

Cărți publicate: „Cerul văzut prin lentilă” (1993); „Zbor în bătaia săgeții” (1995); „Omul recent” (2001); „Ochii Beatricei” (2004); „Discernământul modernității” (2004); „O idee care ne sucește” (2014); „Două eseuri despre paradis și o încheiere” (2015); „De ce nu avem o piață a ideilor” (2013) etc. Prin ele, s-a impus pe scena culturală românească. Sunt eseuri „riguroase, erudite”.

De zece ani, nu a mai publicat niciun volum. De ce? Pentru că acest intelectual cu erudiție impresionantă, prin anumite opinii a ieșit din rând, făcând unele afirmații mult contestate, de-a dreptul intrigante. De aici, oprobiul multor oameni de cultură. N-am competență să le comentez. Cu multe dintre ele nu am fost nici eu de acord. Acești ani ai contestării opiniilor/viziunii sale despre aspecte esențiale din cultura românească, Patapievici îi numește, într-un volum, „Anii urii”.

Punem între paranteze valoarea/opera unui cărturar de elită din cauza unor deviații interpretative ce sfidează adevăruri unanim acceptate? Nu există mari creatori ce au exprimat doar opinii unanim împărtășite sau validate!

Ce cuprinde noul volum intitulat „Despre viață, destin și nostalgie”? O selecție de eseuri din cele publicate de-a lungul unor decenii. Ele sunt reflecții tipice acestui autor, tematica lor fiind sugerată chiar din titlul cărții. Aceasta cuprinde 36 de texte grupate în trei cicluri: „Viața”,„Țara” și „Europa”. Forma lor este diversă – portrete aniversare (Lucian Pintilie); memoriale („La moartea Monicăi Lovinescu”, „La moartea lui Alexandru Paleologu”); confesive („Cărți care m-au format”); Un interviu; texte de însoțire a unor lucrări („Grădini pentru Ion Pillat”); reflecții teologice („Despre viață și păcate”); analitice („Revoluția de centru”); eseuri pe teme culturale („Critica literară: un portret”; „Jurnalul de la Păltiniș”; „Moartea culturii franceze” etc); reflecții despre monarhie („Despre viață, destin și nostalgie”); eseuri politice („Azi, ca să fii liberal trebuie să fii conservator”); comunicări, conferințe, diverse.

Comune tuturor paginilor (376) sunt: claritatea stilului, profunzimea analizelor, densitatea ideatică, noutatea viziunii autorului, actualitatea problematicii. Concepția lui Horia-Roman Patapievici este una de tip liberal, cum aflăm și din articolul – „Liberalismul este civilizația omului modern”. Cum a fost primită opera de critică literară, cea care are drept menire să evalueze operele literare? Au apărut în revista „Romania literară”, până acum, patru cronici, toate laudative. Astfel, pentru Răzvan Voncu, un continuator al lui Nicolae Manolescu , scriitura este una despre „ideile sensibile”;  Angelo Mitchievici – „Patapievici: spectacolul gândirii”, „El se apropie de idealul de umanitate propus de <<Renaștere>> – Homo Universalis”; pentru Cristian Pătrășconiu, acest intelectual este o „minte fără seamăn în cultura română”, iar recenta sa apariție editorial una „orientată către lucrurile cu adevărat importante”; în schimb, în comentariul său („Viața, Țara si Europa”), criticul literar Horea Gârbea remarcă: „Oricât de dificile și neobișnuite ar fi subiectele abordate, scriitorul le face inteligibile, nu obscurizează lucrurile, ci le limpezește… O lectură reconfortantă intelectual”.

Ca orice mare valoare, Horia-Roman Patapievici a fost și este admirat, și contestat! Nici eu nu i-am îmbrățișat toate ideile, opiniile, viziunile! Recomand posibililor mei cititori să parcurgă eseurile acestui volum. Le-aș propune să înceapă prin a citi cronica literară a lui Răzvan Voncu, publicată în „România literară” numărul 4/27 ianuarie 2023, cu titlul „Despre ideile sensibile”. Cu îndreptățire, Bogdan Voncu, citind cartea, a ajuns la concluzia că ea este „O replică indirectă la acuzațiile și etichetele aberante care i-au fost atribuite, în special după cea mai recentă reeditare a volumului <<Omul recent>>. Gânditorului i s-a creat un <<portret fals>> și monstruos, de extremist de dreapta, conservator, bigot și <<macho>>”.

Convingător, criticul literar argumentează neadevărul susținut de cei care îl contestă. Pentru cronicarul literar al „României literare”, prin cartea ce-o punem azi pe raft, „avem una dintre puținele carți cu adevărat importante ale anului 2022”.

Faptul că Patapievici nu-i un conservator, ci „adeptul unui liberalism intelectual și umanist”, o ilustrează eseuri precum: „Liberalismul este civilizația politică a omului modern”, „Revoluția de centru”, „Critica literară: un portret”, „Ludwig von Mises: gândire dreaptă în vremuri strâmbe”.

De asemenea, „eticheta de gânditor, <<macho>>”, consideră cronicarul literar al „României literare”, se poate ușor dovedi că nu-i veridică, parcurgând texte precum – „La moartea Monicăi Lovinescu”, „Martorii adevărului: Monica Lovinescu și Virgil Ierunca”, „Suflete frumoase în vremi de dezastru”. În ele, autorul „construiește elogiul ființei morale, intelectuale și politice feminine”. În sfârșit, reproșul că Patapievici ar fi „un bigot, un religios înrăit, se risipește ca fumul”, cunoscând conținutul multor eseuri, îndeosebi al celui intitulat – „Noua Europă și vocea care lipsește: Creștinismul”.

Toate cele 36 de eseuri ale culegerii alcătuiesc „un univers de reflecții în jurul unor idei, abordate în forme scripturale mai libere”, este semnul unei gândiri nedogmatice, una ce privește lumea nu doar în alb și negru! Dintre ele, voi face referiri sumare doar la conținutul celor intitulate: „Cărți care m-au format” și „La moartea lui Alexandru Paleologu”.

În prima din cele două, găsim un posibil răspuns la întrebarea – Cum devii un om cult, erudit? Mulți oameni consideră că-i suficient să ai inclusiv studii superioare. O viziune îngustă. Patapievici în eseul său ne mărturisește – „Cărțile au fost mereu prezente în viața mea”. Care cărți? Până la 13 ani, „au fost cărțile pe care le alegeau pentru mine părinții, școala, prietenii, gustul aventurii”. Erau: „Cireșarii, Robin Hood, Tom Sawyer, Huckelberry Finn… și toată colecția lui Jules Verne”. După cărțile aventuroase ale copilăriei, cărțile „care m-au format m-au ales ele pe mine… Prima carte majoră a adolescenței mele <<Meseria de a trăi>> de Cesare Pavese”, Acesta fiind și „primul meu maestru”. A doua carte de căpătâi, „Condiția umană”, romanul lui Andre Malraux. Când il va descoperi pe filozoful german Nietzche, citindu-i operele „Amurgul idolilor” și „Ecce homo”, „m-am vândut lui, pur și simplu, și moral, și intelectual”. De ce? „Aș fi vrut să-i locuiesc mintea, pentru a-i putea trăi ideile și a mă putea instala, astfel, în chiar izvorul din care țâșnește gândirea genială”. Pentru gânditorul român „vârstele sunt importante. Pavese m-a ghidat la 15-16 ani, Malraux – între 16 și 19 ani, Nietzsche – începând cu 18 si până la 30”. După Nietzsche, „maeștrii mei se amestecă, fără a se concura”; enumerarea continuă și din ea rețin doar că „prin capodopera lui Saint-Beuve <<Port-Royal>>, l-am descoperit pe Pascal, care a devenit, cu anii, maestrul meu absolut.” De ce? „Pascal este pentru mica și limitata mea viață, sinteza tuturor, iar stilul său îmi pare a fi la limita perfecțiunii oricărui stil care vrea să fie modern fără a înceta să fie clasic.” Blaise Pascal (1623-1662) a fost un matematician, fizician și filozof francez.

În fiecare eseu, cititorul găsește cel puțin un răspuns posibil, dar și plauzibil la întrebări esențiale pe care mulți oameni l-au căutat și-l caută. Scriind textul-omagiu intitulat „La moartea lui Alexandru Paleologu”, autorul ne convinge că acesta „a fost printre noi, un martor al adevărului că inteligența și sufletul sunt nivelurile supreme ale omenescului, le-a ilustrat, le-a încarnat, știind cum a făcut el. Știm cum putem face și noi.” Alexandru Paleologu (1919-2005) a fost un scriitor, eseist, critic literar, diplomat, om politic roman. Una din cărțile care s-a bucurat de un mare succes este „Bunul simț ca paradox”. Patapievici este de părere că „Atunci când ești viu, cel mai mare noroc este să întâlnești oameni în care omenescul este mai bogat, mai complet, mai realizat și mai cuprinzător decât în tine”, asta însemnând „să întâlnești pe cineva care îți este superior”. O astfel de întâlnire este „una din marile bucurii ale vieții, poate cea mai pură și mai fertilă dintre toate”. Dacă acești „oameni superiori ar dispărea”, fără ei lumea ar fi una „irespirabilă”. Cât timp a trăit Alexandru Paleologu, „Lumea noastră românească a fost mai puțin irespirabilă”. Prin ce anume? Autorul eseului ne dezvăluie într-un complex portret al defunctului câteva din virtuțiile pe care el i le-a admirat.

Doar câteva exemple: „Lipsei noastre de eleganță, Paleologu îi răspundea dezinvolt cu felul său elegant de a fi, lipsit de ostentație”; era „un spadasin mereu în serviciul onoarei”; „avea un simț definitiv pentru depistarea prostiei și o capacitate verbal nimicitoare de a o demasca și ridiculiza”; „Paleologu ne reamintea că bunul-simț e paradoxal și că ilustrează excepțiile inteligenței”; „era necruțător și era perfect uman”; „aristocrat în maniere, era cu totul liberal în exigențe și perfect democrat în concepția drepturilor”; „avea o sensibilitate alergică la consecințele morale nefaste ale prostiei”; „a fost, și păcătuind, impecabil”; „inteligența sa neastâmpărată și precisă părea făcută anume pentru a stârni stupoarea celor care gândesc pe calapod”; „marile valori nu sunt apanajul câtorva aleși, ci reprezintă datul comun al omului care îți ia sufletul în serios”; „nu există nenorocire mai mare deât de a-ți pierde sufletul”.

Acest text nu este o excepție. Majoritatea celor incluse între coperțile volumului „Viață, destin și nostalgie” ne oferă bucurii moral-spirituale foarte diverse. Ele sunt expresia unui „boier al minții” care ne face să vedem lumea în care trăim și altfel decât cum ne-am obișnuit s-o facem, adesea, fie din anemie spirituală, fie din lenea intelectuală, și, nu rareori, de aceea că punem sufletul între paranteze, prioritizând aspect ce afectează omenescul din noi!

Uităm că „inteligența și sufletul sunt nivelurile supreme ale omenescului”.

profesor Octavian Guțu,

Șimleu Silvaniei