Claudiu Bîrsan
Este greu să scrii ceva nou despre o carte despre care s-au scris până acum zeci de lucrări de cercetare literară. O carte pe care mulți o consideră drept cel mai bun roman (cel puțin de limbă engleză) al sec. XX, un roman “cult”, un roman după apariția căruia literatura nu a mai fost la fel.
Romanul a apărut în 1922 la Paris, dar James Joyce lucra la el încă din 1914. Însăși apariția lui reprezintă o “odisee” în sine. Încă de la început, mai ales în SUA, a fost obiectul unor procese privind dreptul de autor, privind acuzații de pornografie și atentat la bunele moravuri.
Dacă ar fi să rezumăm acțiunea romanului, ar însemna să-l tratăm ca pe un roman clasic, ceea ce nu este. Pe scurt însă, autorul surprinde o zi din viața personajelor sale (16 iunie 1904), iar modul de a se comporta și de a acționa al personajelor din această zi capătă dimensiuni mitice prin raportare la mitul homeric al “Odiseei”. Această raportare nu este însă una imitativă. Personajele sunt doar niște caricaturi, niște fantoșe ale personajelor mitice, care vorbesc, gândesc, acționează exact invers față de acestea.
Un filosof francez (îmi scapă numele) spunea că omenirea cunoaște două mari mituri: mitul biblic al învierii și mitul odiseic al întoarcerii acasă. În epopeea homerică legendarul erou Ulise, după terminarea bătăliei de la Troia, mânat de dorul după soția sa Penelopa și fiul său Telemac, încearcă să găsească drumul spre casă, fiind oprit în drumul său timp de 10 ani de piedicile pe care zeii potrivnici i le pun în cale. În acest timp, fiul său, Telemac, încearcă să-l găsească, iar soția sa, credincioasa Penelopa, reușește să reziste alaiului de pețitori care îi invadaseră castelul, crezând și sperând neîncetat că Ulise se va întoarce.
Tot ceea ce în epopee durează mai bine de 10 ani, în romanul lui Joyce durează o zi. Leopold Bloom, un modest agent de publicitate cu origini evreiești din Dublinul începutului de sec. XX, pleacă dimineața de acasă, lăsându-și soția, Molly Bloom, o solistă mediocră de operă, în așteptarea amantului cu care avea să-și petreacă dupămiaza. Își petrece ziua la redacția ziarului unde lucrează, la o înmormântare, prin cârciumile orașului, la spitalul de nou –născuți, face o plimbare pe plajă, practic orice altceva decât să tragă spre casă, unde bănuiește că soția sa este pe cale să comită un adulter. În alt plan, Stephen Dedalus, un tânăr artist neînțeles (pe care-l cunoaștem din romanul “Portretul artistului la tinerețe”), rătăcește pe străzile aceluiași Dublin, având o relație distantă cu tatăl sau, Simon Dedalus. Deși pe parcursul zilei se intersectează de câteva ori, Leopold Bloom și Stephen Dedalus se întâlnesc seara, petrec un timp în stabilimentul Bellei Cohen din cartierul rău famat al orașului și ajung acasă la L. Bloom comportându-se ca un cuplu tată – fiu. Legăturile între roman și epopee sunt de multe ori aluzive și foarte subtile.
James Joyce experimentează în acest roman nu doar din punct de vedere al conținutului, ci și al formei. Astfel în câteva pagini el își dă întrega măsură a inventivității și a măiestriei pastișând evoluția limbii engleze de la formarea limbii culte, trecând prin toate fazele sale de evoluție, până la literatura victoriană.
Însă ceea ce a consacrat romanul înainte de toate este tehnica “fluxul conștiinței” (“the stream of consciousness”). În ultimul capitol al cărții, Molly Bloom, trezită de zgomotul făcut de soțul ei întors acasă și de musafirul inopinat (St. Dedalus), își dă frâu liber gândurilor, autorul nefacand altceva decât să le reproducă pe măsură ce acestea sunt generate de conștientul și subconștientul personajului, în multe cazuri înlănțuirea lor neavând aparent nicio logică. Este o tehnică prin care autorul oferă veridicitate personajului și care a mai fost folosită ulterior și de alți scriitori.
Cartea este ca un puzzle care se așteaptă a fi reconstituit, ca un rebus, ca un joc sudoku, sau ca un cub rubik în care, pentru o interpretare corectă, pentru o imagine de ansamblu, sensurile trebuie să se completeze atât pe orizontală cât și pe verticală sau pe diagonală, sau în 3D, adică pe fiecare fațetă a cubului.
Autorul creează senzația că personajele nu-i aparțin doar lui sau cărții, ci că ele există cu adevărat, senzație dată din faptul că ele sunt construite din piese și bucăți care nu se găsesc doar în cartea asta, ci și în “Oameni din Dublin” sau în “Portretul artistului la tinerețe”, din observații metatextuale, ba chiar unele personaje își au sursa de inspirație în persoane care au existat cu adevărat (nu mică mi-a fost mirarea să descopăr, aflat într-o scurtă vizită prin orășelul maghiar Szombathely, o casă memorială în care, în sec. XIX, a locuit familia de evrei maghiari Blum, și în care s-ar fi născut Leopold Bloom). Am mai găsit maniera acesta de a conferi consistență biografică personajelor la J.D. Sallinger, care în mai multe microromane și povestiri reconstituie biografia imaginară (oare??) a mai multor membri ai familiei Glass.
Nu în ultimul rând, una din mizele romanului este aceea de a critica unele dintre viciile și racilele pe care autorul le identifică în societatea irlandeză a vremii: intoleranța, ipocrizia, antisemitismul, naționalismul exacerbat, patriotismul deșănțat, pretențiile nejustificate de erudiție, alcoolismul. M-am întrebat care autor român, păstrând proporțiile, ar fi scris despre tarele propriului popor așa cum a scris din exil James Joyce despre poporul irlandez, cu un umor câteodată blând, înțelegător, dar de cele mai multe ori aspru, mușcător, caricatural. Gândul mi-a zburat imediat la Caragiale (I.L.). M-am mai întrebat cine de la noi ar fi scris o carte atât de încifrată pe alocuri, cu atâtea semnificații, simboluri, chei de interpretare, și m-am gândit tot la Caragiale (dar Mateiu). Mi-am imaginat, repet – păstrând proporțiile, un roman scris la 2 mâini de I.L. și Mateiu Caragiale (ținând cont și de faptul că relația lor tată – fiu a semănat în mare parte cu relația dintre Simon și Stephen Dedalus).
Desigur că unul din punctele care conferă originalitate romanului este maniera în care autorul pune în oglindă evenimentele și personajele “Odiseei” cu avatarurile omului modern, dar asemănările nu se opresc la perechile L. Bloom – Ulise, St. Dedalus – Telemac, Molly Boom – Penelopa, ci ele pot stârni și alte paralelisme: L. Bloom – Moise, Iisus, St. Dedalus – Hamlet, Molly Bloom – Emma Bovary.
Spuneam că această carte a devenit în timp un “roman cult”. În multe locuri se organizează, în data de 16 iunie a fiecărui an, Bloomsday – o serie de activități culturale dedicate lui James Joyce și cărților sale. În Dublin, acest eveniment prilejuiește refacerea itinerariului parcurs de L. Bloom în roman pe parcursul zilei de 16 iunie 1904. Cartea a cunoscut câteva ecranizări și dramatizări. Cel puțin solilocviul lui Molly Bloom cu care se încheie romanul a fost rostit în multe reprezentații sau puneri în scenă.
Poate că există o tendință generală de a nu citi, dar în legătură cu acest roman s-a dezvoltat și o adevărată fobie, legată de o notorietate de carte foarte dificilă. Cred că în legătură cu această carte funcționează cel puțin 4 tipuri de snobism:
1. Cei care nu citesc cartea pentru că cei mai mulți spun despre ea că este neinteligibilă.
2. Cei care o citesc, parțial sau în întregime, spunând apoi (ca foarte mulți), că n-au înțeles mai nimic.
3. Cei care au citit cartea și pretind că au înțeles-o.
4. Cei care au citit cartea, pretind că au înțeles-o și că le-a și plăcut foarte mult.
De fapt, eu cred că este un roman de care trebuie să te apropii cu prudență, cu răbdare, dar și cu sete de lectură, un roman la care, mai mult decât la altele, este valabilă afirmația că odată cu fiecare recitire poți să descoperi noi sensuri, noi înțelesuri. Literatura română se poate bucura și de o traducere bună mai veche a lui Mircea Ivănescu, de una foarte nouă a lui Rareș Moldovan apărută la editura Polirom, iar, de câțiva ani, și de un aparat critic și un adevărat ghid de lectură oferit de criticul Mircea Mihaies, o trilogie dedicată operei lui James Joyce care facilitează mult accesul la aceasta.
PS. Vara trecută, aflat într-o vacanță cu familia și trecând prin Trieste, am căutat statuia scriitorului în orașul italian în care acesta a locuit timp de mai mulți ani. Am găsit-o mică, retrasă, străjuind unul din podurile de peste canal, parcă în mișcare, pierzandu-se printre turiști, cu o carte sub braț, parcă vrând să se oprească o clipă la o poveste.
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com
