Raftul cu carte: „Ți-am lăsat o amintire în carte…”

Claudiu Bîrsan

În ultima parte a vieții sale, Gabo, suferind de demență senilă în evoluție, a lucrat la un ultim roman, pe care l-a dorit distrus, nemaiputând să-l finalizeze. A publicat totuși în periodice două capitole, iar în manuscrisele sale el a lăsat o versiune cât de cât cizelată.
În 6 martie 2024, ziua aniversării nașterii laureatului Nobel, la 10 ani de la moartea sa, moștenitorii săi împreună cu editorul au hotărât să lanseze, concomitent în mai multe țări, acest roman, asumându-și riscul ce decurge din nefinisarea lui. S-a mai întâmplat și în cazul altor scriitori să apară pe piață lucrări găsite post-mortem printre manuscrisele lor, și e destul de greu să distingem în aceste situații între generozitatea unui demers literar sau interesul comercial dintr-un demers mai degrabă mercantil.
Curiozitatea și plăcerea de a mai citi câteva pagini dintr-un scriitor preferat, fie ele și insuficient revizuite, au prevalat în cazul meu. Și l-am regăsit în carte pe același Gabo care povestește frumos, care ne poartă, prin cuvinte ce redau senzații vizuale, auditive, olfactive, în lumea exotică și luxuriantă a insulelor Caraibe, dar și în sufletul personajelor sale.
“Se zvonea că o nouă persoană apăruse pe chei: o doamnă cu un cățel. Dmitri Dmitritch Gurov, care până atunci stătuse o săptămână la Yalta, și se simțea destul de acasă acolo, începuse să se intereseze de noii sosiți. Cazat în pavilionul lui Verney, a văzut, mergând pe malul mării, pe o domnișoară cu părul blond, de înălțime medie, purtând un béret; un câine alb pomeranian alerga în spatele ei…Și apoi a întâlnit-o în grădinile publice și în piață de mai multe ori pe zi. Mergea singură, purtând mereu același béret și mereu cu același câine alb; nimeni nu știa cine este și fiecare o numea pur și simplu „doamna cu cățelul” – așa începe una dintre cele mai bune nuvele cehoviene, “Doamna cu cățelul”, în care un bancher cu o căsnicie nefericită trăiește o poveste de dragoste cu o tânără căsătorită, ambii fiind singuri în vacanță în Yalta.
“S-a întors pe insulă vineri, 16 august, cu feribotul de după-amiază. Purta blugi, cămașă ecosez, pantofi simpli fără toc, fără ciorapi; avea o umbreluță de atlas, geanta ei de mână și, drept unic bagaj, o sacoșă de plajă. La coada de taxiuri de pe chei s-a dus direct la mașina de o marcă veche și roasă de salpetru.” – așa începe, in oglindă, romanul lui Garcia Marquez, în care o doamnă onorabilă, prinsă într-o căsătorie în care iubește și se simte iubită, dar în care s-a strecurat treptat și monotonia, călătorește an de an în aceeași zi, 16 august, pe o insulă pentru a pune câte un buchet de flori pe mormântul mamei sale.
De fiecare dată, această călătorie este un ritual pentru Ana Magdalena Bach: merge cu același feribot, ia taxiul de pe chei, se cazează la hotel, duce flori (mereu aceleași: gladiole albe) la mormânt, iar în ziua următoare se întoarce acasă. De fiecare dată are cu ea câte o carte, de fiecare dată călătoria se desfășoară sub un fundal sonor dominat de muzica clasică îmbinată cu ritmurile latino (ea însăși făcând parte dintr-o familie de muzicieni – tatăl, soțul, cei doi copii).
Numele este unul ilustrativ: pe lângă sonoritățile simfonice (Bach), Ana Magdalena poartă un nume de sfântă și unul de femeie ușoară (unul dintre amanții ocazionali îi lasă o bancnotă în carte). Într-una din călătoriile sale, aceasta trăiește o aventură de o noapte cu un bărbat, iar din acel moment fiecare din călătoriile sale anuale va constitui prilejul unei noi aventuri, de fiecare dată cu un alt bărbat.
Fiecare călătorie va constitui prilejul unei evadări din căsătorie. Va fi prilejul de a-și redescoperi feminitatea inhibată de rutina matrimonială, de a-și reevalua viața, de a trăi iluzia unei tinereți care pare a nu se mai sfârși, de a-și regăsi imaginea reală a mamei (care se retrăsese pe acea insulă tocmai pentru că trăise și ea la rândul ei, acolo, o poveste de dragoste). Autorul face o incursiune profundă în sufletul și gândurile personajului feminin pe care numai un remarcabil artist o poate realiza. El surprinde evoluția sentimentelor de remușcare, vinovăție, nerăbdare, iubirea casnică dar și cea adulterină, pietatea. Totul pe fundalul exotic al insulelor caraibiene toropite în căldura înăbușitoare, sau scăldate în ploile ecuatoriale, descrise admirabil.
Finalul este unul întru totul demn de măiestria lui Gabo: Ana Magdalena se hotărăște să strămute de pe insulă osemintele mamei sale. Când groparul deschide sicriul, ea are revelația propriei condiții umane, odată ce călătoriile sale se vor fi sfârșit, și, odată cu ele, și aventurile aferente (mi-am adus aminte de finalul basmului “Tinerețe fără bătrânețe….”, în care feciorul de împărat, întors din călătoria sa în Valea Plângerii, găsește osemintele părinților săi și se confruntă cu propria condiție efemeră. Comparația poate părea forțată, dar cred că nu e: Ana Magdalena se trezește din iluzia tinereții eterne): “Ana Magdalena s-a văzut atunci pe sine în sicriul deschis ca într-o oglindă lungă, cu zâmbetul înghețat și cu brațele încrucișate pe piept. S-a văzut aidoma și cu vârsta pe care o avea în ziua aceea, cu voalul și cununa cu care se măritase, diadema de smaralde roșii, și cu verighetele de nuntă, așa cum mama dispusese chiar înainte de a-și da sufletul. Nu doar că a văzut-o cum fusese în viață, cu aceeași tristețe de neconsolat, ci s-a simțit privită de ea din moarte, iubită și plânsă de ea, până când trupul s-a destrămat în propria-i pulbere de pe urmă…. Două ceasuri mai tărziu, Ana Magdalena a aruncat o privire plină de compasiune propriului său trecut și și-a luat adio pentru totdeauna de la necunoscuții ei de-o noapte și de la atâtea și atâtea ore de incertitudini care mai rămâneau din ea însăși împaștiate pe insulă.”
Ana Magdalena abandonează astfel iluzia plăcutelor incertitudini și se lovește de certitudinea esențială: cea a vremelniciei, a perisabilității, a curgerii ireversibile a timpului peste viețile, peste trupurile și peste sufletele noastre.
Asta să fie tot?
N-ar fi Garcia Marquez dacă ar fi așa.
Mi se pare că această carte este cel mai frumos testament pe care Gabo ni-l putea lăsa. Mi se pare că există o propoziție cheie în carte. Unul dintre iubiții ocazionali ai Anei (un preot misionar) îi spune acesteia: “Ți-am lăsat o amintire în carte…”. De fiecare dată în călătoriile sale, Ana Magdalena se însoțește de câte o carte.
Oare ce face altceva autorul decât să ne spună că în această carte ne-a lăsat o ultimă amintire? Sau că în fiecare carte îl regăsim pe autor însuși (indiferent care ar fi cartea și indiferent care ar fi autorul)? Și că, la fel cum Ana Magdalena s-a văzut pe ea în sicriul mamei sale, și noi, când deschidem o carte, îl găsim acolo pe autor, dar ne vedem în ea pe noi, ca într-o oglindă, cu sentimentele, gândurile, cu așteptările noastre, cu viața noastră în definitiv?
“Ți-am lăsat o amintire în carte…”.
Mulțumim, Gabo!

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com