Raftul cu carte: Sonete și poeme – William Shakespeare

Volumul cuprinde operele lirice ale lui Shakespeare, însemnând cele 154 de sonete precum și poemele “Venus și Adonis”, “Necinstirea Lucreției”, “Phoenix și turtureaua”, “Bocet”, “Jeluirea indrăgostitei” și “Pelerinul îndrăgostit”.
Sunt scrieri de tinerețe ale marelui Will și sunt expresia unui renascentism care în Anglia, cel puțin în literatură, s-a manifestat mai tărziu. Relevant în acest sens este recursul la valorile și la miturile clasicismului latin sau elen (legenda lui Adonis, abolirea regatului și instaurarea republicii în Roma antică, asasinarea lui Cezar, războiul troian, legenda lui Cupidon, opera lui Ovidiu).
Fără îndoială, cele mai importante dintre acestea sunt Sonetele, poezii de o sensibilitate aparte, care reprezintă, pe deplin, expresia genialității bardului englez. Ele sunt împărțite în 3 categorii: cele închinate unui prieten, un tânăr chipeș (primele 126), cele dedicate unei doamne brune (“dark lady”) – în număr de 26, pentru ca ultimele 2 să fie traduceri ale unor epigrame din antologia greacă dedicate lui Cupidon. S-a discutat foarte mult referitor la dedicația așezată în fața sonetelor, la identitatea acoperită de mister a lui Mr. W.H., care este destinatarul acestei dedicații, dar și asupra măsurii în care aceste sonete reflectă aspecte din biografia quasinecunoscută a poetului.
Este evidentă încă de la prima lectură sursa de inspirație principală a acestora: sonetele cuprinse în “Canțonierul” lui Petrarca. Față de acestea însă, față de sonetul italian în general, Shakespeare consacră o formă specifică de sonet, denumit de tip englez, tot de 14 versuri, dar cu o prozodie diferită față de cel italian și în care ultimele 2 versuri reprezintă o concluzie, un îndemn, o sentință sau o expresie cu valență proverbială. Ca și la poetul italian, și la Shakespeare frumusețea, chiar cea fizică, devine un concept abstract, estetic, complementar conceptelor epistemologice (“Frumosul și-adevărul se-mpreună…”), iar iubirea este, de asemenea, un concept filosofic care conduce spre perfecționarea spirituală a conștiințelor pure, imaculate. Este o reverberație peste sute de ani a ceea ce Dante numea “dulcele stil nou” în poezie.
În ccea ce mă privește, mi s-a părut că sonetul shakespearian aduce mai mult cu cel al lui Michelangelo (despre care am mai scris pe blog). În primul rând prin modul mult mai personal de adresare și prin diversitatea “destinatarilor” (și Michelangelo are o serie de sonete dedicate “unei doamne frumoase și neîndurătoare”, marchizei Vittoriei Colonna, diverșilor prieteni, dar și tânărului nobil Tommaso Cavalieri – un ideal de frumusețe fizică și morală), apoi prin conținut (ambii poeți asociază temei iubirii diferite alte motive precum: scurgerea ireversibilă a timpului, perenitatea operei în conștiința urmașilor, relația iubire – artă, condiția artistului de geniu în societate).
O parte din primele sonete, cele ce-l au model pe prietenul tânăr și chipeș, reprezintă o rugăminte adresată acestuia de a-și aduce pe lume urmași, astfel încât calitățile sale fizice și morale, frumusețea sa ieșită din comun să fie perpetuată (“Fă-ți un alt tu, de dragul meu să-ți fie/Prin el de-a pururi frumusețe vie”, “Cu un sigil întipărește-ți țelul/Întipărind, nu îngopând modelul”, “Când mori, și stearpa-ți frumusețe moare;/Dar dandu-i rod, o lași moștenitoare”). Deși s-au făcut multe speculații, dragostea dintre poet și acest tânăr chipeș reprezintă o legătură spirituală mai degrabă decât una concretă, fizică (“Sortit s-aduci femeii bucurie,/Dă-ți trupul ei, dar dragostea ta, mie”).
Registrul sentimental variază de la iubirea pătimașă (“Ești viața mea. Și cinste și rușine/Prin tine să le știu, atât îți cer…”) la iubirea care se îndoiește (“Eu voi trăi crezând că-mi ești statornic…”, “Iubirea-adevărată nu-i iubirea/Ce piere când în cale piedici vin…”). Iubirea este un reper moral care poate fi atribuit doar spiritelor înalte, virtuoase (este denumită “unirea sufletelor mari…”, “far aprins oricând,/Furtunile și bezna să le-nfrunte”, dar și “răutate binefăcătoare”).
Uneori poetul se războiește în sonetele sale (XXXVIII, LXXXV, LXXXVI, LXXXVIII) cu alti poeți rivali, ce îndrăznesc să cânte în versuri lipsite de substanță frumusețea și iubirea (“Eu gânduri bune; ei, cuvinte bune…”), considerând că înălțimea sentimentelor sale este deasupra cuvintelor goale (“Cinstește-n ei al vorbelor tumult;/Prin gândul meu nespus rostesc mai mult”). Alteori (în sonetele CXXXIII, CXXXIV, CXXXIX, dar mai ales CXIV) se lasă pradă geloziei îndreptate împotriva doamnei brune care l-a sedus (sau s-a lăsat sedusă) pe prietenul chipeș (“Nici nu întreb, împins de gelozie,/Pe unde ești, ce treburi ai la drum…/În adevăr, iubirea mea-i neroadă;/Chiar rău de faci, nu poate ca să-l vadă”, “O, inimă ce-mi zbuciumi inima/Rănindu-mi prietenul cu mine-odată”, “El este-al tău, precum am spus mereu,/Iar eu îți sunt zălog…”, “Zi-mi că iubești pe altul! Nu-ți voi cere/Decât să nu-mi ascunzi privirea ta…”, “Vrând să mă țină-n iad, femeia rea/Îmi duce bunul înger în ispită…” ).
Autorul este conștient de eternitatea, de perenitatea artei sale, de puterea acesteia de a ridica frumuseții și iubirii un monument din cuvinte, rezistent și peste timp: “Nici marmori, nici morminte princiare/Nu vor trăi cât versul meu puternic…/Dar până când o să re-nvii din moarte/Și versul meu și ochii-or să te poarte!” (LX), “Drept monument o să-ți înalț poeme-/Le vor citi priviri ce nu sunt încă/Și glasuri peste timp o să te cheme,/Când noi vom fi doar umbre-n noapte-adâncă./Prin harul penei mele te voi scrie/Pe buza tuturora pe vecie.” (LXXXI).
Poate mai mult decât în dramele sale, Shakespeare ne transmite prin aceste sonete zbuciumul sufletesc al artistului surprins în jocul pasiunilor umane, dar atins totodată de conștiința genialității sale și a rolului artei sale.
Sonetele lui Shakespeare au conscut numeroase traduceri în limba română, remarcându-se cele ale lui George Tomozei sau Neculai Chirică, dar și cea mai nouă, a lui Adrian Vasiliu (2024 – ed. Tracus Arte); nu pot însă să nu amintesc exemplul excepțional de virtuozitate literară și stilistică precum și de originalitate reprezentat de volumul lui Vasile Voiculescu – “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară”.
Celelalte poeme cuprinse în volum sunt scrieri de tinerețe, cu inerente scăderi, care dau dovadă însă de o mare versatilitate în ceea ce privește prozodia și formele de exprimare (sunt strofe grupate în terține, catrene, sextine, septime, octave, sunt sonete sau poeme epice, cu rimă diferită), fiind inspirate din literatura antică sau mitologia greacă sau latină. “Venus și Adonis” redă episodul mitologic al iubirii tragice dintre Venus, zeița iubirii și a frumuseții, și frumosul Adonis. “Necinstirea Lucreției” evocă legenda siluirii virtuoasei Lucreția din neamul Collatinus de către regele roman Tarquinius Superbus, revolta publică ce a urmat ducând la înlocuirea formei de guvernare în Roma antică.
Scena, plină de senzualitate, în care Venus încearcă să-l abată pe Adonis de la vânătoarea mistrețului presimtindu-i sfârșitul ne trimite la scena similară din balada lui Ș. A. Doinaș, “Mistrețul cu colți de argint”. (“De vrei vânat, dă-mi ascultare mie/Și după iepuri căinii ți-i asmuți/Sau după vulpi, vestite-n viclenie/Sau după cerbi spăimoși cu pasul iute…”).

Claudiu Bîrsan

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com