Raftul cu carte: Sărbătoarea neînsemnătății – Milan Kundera

Claudiu Bîrsan

Am citit, cred, cam toate cărțile lui Milan Kundera. De altfel, e unul din scriitorii mei preferați. Spre sfârșitul carierei (vieții), în cazul ultimelor cărți, am remarcat tendința de a abandona structura bogată, textura consistentă a romanelor care l-au consacrat. Ultimele romane păstrează însă din marile teme sau motive ale creației sale, chiar în situația unui nucleu vag sau a unei materii difuze.
Este și cazul romanului “Sărbătoarea neînsemnătății” (ultimul al autorului). Acțiunea aproape că lipsește; personajele terne, intenționat lipsite de orice trăsătură care să le particularizeze, își duc viața la fel de liniară pe scena unui Paris care nu (mai) oferă surprize. Unele încearcă să depășească această lentoare (pentru a cita titlul unui alt roman al lui Kundera), să rupă ritmul: D’Ardelo își inventează o boală incurabilă pentru a capta atenția celor din jur, Caliban (evocând celebrul personaj shakespearian) vorbește o limbă inventată, inexistentă, pentru a trece drept pakistanez.
Romanul mi-a făcut impresia unui Kundera resemnat, blazat, dezamăgit, care a crezut la început că poate înfrunta absurdul unei existențe uniforme, planificate (întruchipată mult timp de sistemul comunist). A crezut că poate înfrunta neînsemnătatea, convenționalul, prin ironie, prin ridiculizare, prin caricaturizare dar a sfârșit strivit de această neînsemnătate care ajunge să se exhibe peste tot într-o sărbătoare perpetuă, a sfârșit în deziluzia de a nu fi putut schimba acest lucru (“Charles și cu tine ați inventat farsa asta cu limba pakistaneză ca să vă distrați în timpul unor cocktailuri mondene, unde nu sunteți decât niște sărmani lachei ai snobilor…Asta a fost de altminteri strategia noastră, a tuturor. Am înțeles de mult că nu mai e posibil să răsturnăm lumea asta, nici s-o remodelăm, nici să-i oprim nenorocita goană înainte. Nu era decât un singur mod posibil de a-i rezista: să n-o iei în serios. Dar constat că glumele noastre și-au pierdut puterea…Nu te alegi decât cu oboseală și plictiseală.”). Neînsemnătatea, convenționalul au devenit parte din viața noastră cotidiană. (“De mult, D’Ardelo, voiam să-ți vorbesc despre ceva. Despre valoarea neînsemnătății…Astăzi neînsemnătatea îmi apare într-o cu totul altă lumină decât atunci, într-o lumină mai puternică, revelatoare. Neînsemnătatea, prietene, e esența existenței. E cu noi peste tot și aproape tot timpul. E prezentă chiar acolo unde nimeni nu vrea să o vadă: în grozăvii, în bătăliile sângeroase, în cele mai cumplite nenorociri. Adeseori se cere curaj s-o recunoști, în condiții atât de dramatice, și ca să-i spui pe nume. Dar nu-i vorba numai s-o recunoști, trebuie s-o și iubești, neînsemnătatea, trebuie să înveți s-o iubești. Aici, în parcul ăsta, înaintea noastră, uită-te prietene, e prezentă cât se poate de vădit, cu toată inocența, cu toată frumusețea ei. Da, frumusețea ei. Inspiră, D’Ardelo, inspiră neînsemnătatea asta care ne înconjoară, e cheia înțelepciunii, e cheia bunei dispoziții…”).
Dacă în primele romane personajele lui Kundera admirau în mod voluptos formele senzuale ale femeilor, în acest roman unul dintre personaje, Alain, își îndreaptă atenția asupra buricelor femeilor care trec prin Grădinile Luxembourg – semn al uniformității și nu al distincției feminine: “Un lucru e evident: spre deosebire de coapse, de fese, de sâni, buricul nu spune nimic despre femeia care-l poartă, vorbește despre ceva care nu este această femeie… Dragostea, odinioară, era sărbătoarea individualului, inimitabilului, gloria a ce e unic, ce nu admite nicio repetiție. Dar buricul nu numai că nu se revoltă împotriva repetiției, este chemarea la repetiții! Și vom trăi, în mileniul nostru, sub semnul buricului.”
Este anulată și suprema libertate de a-ți hotărî propriul destin (“Toată lumea își bate gura cu drepturile omului. Ce glumă! Existența nu ți-e bazată pe nici un drept. Nici măcar să-ți sfârșești viața din proprie voință nu-ți permit acești cavaleri ai drepturilor omului”) în timp ce un personaj proclamă că “individualitatea este o iluzie”.
În acest context, evocarea unei anecdote cu Stalin și Comitetul de Partid nu este întâmplătoare, iar punctul culminant al romanului, de un umor grotesc ce amintește de Witold Gombrowicz, ne arată ce se poate întâmpla (figurativ vorbind) într-o țară unde elitele politice dar mai ales culturale ale societății și-au făcut un crez din fascinația față de elitele politice și culturale ale Rusiei: liderul comunist Mihail Kalinin urinează pe statuile marilor doamne ale istoriei Franței din Grădinile Luxembourg în timp ce Stalin trage cu pușca în ele.
Eu am citit acest roman în cheia unei distopii în care neînsemnătatea a devenit un loc comun în societățile noastre, căruia nu mai suntem în stare să-i opunem ceea ce este relevant, semnificativ, distinct în fiecare din noi. Am crezut la un moment dat că termenul de “neînsemnătate” folosit în titlu este rodul unei traduceri neinspirate, dar ambiguitatea sau ambivalența lui este una voită: pe de o parte se referă la insignifianță (termen folosit în titlul original din limba franceză), la ceva lipsit de importanță, neînsemnat, nesemnificativ; pe de altă parte se referă la lipsa oricărei distincții, a particularității, a individualității.

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com