Raftul cu carte: Ploile amare – Alexandru Vlad

Claudiu Bîrsan

Alexandru Vlad este un scriitor care a făcut parte, alături de prietenul său, poetul Ion Mureșan, din grupul, nu foarte numeros, al boemei Clujului, sau ce a mai rămas din ea în preajma anilor 2000. Îmi amintesc că pe unii îi mai întâlneam, student fiind, pe terasa Ema, pe undeva prin spatele Facultății de Drept de pe str. A. Iancu. A trecut la cele veșnice în 2015, iar unul din ultimele sale romane a fost „Ploile amare”, multipremiat, inclusiv de Uniunea Scriitorilor.
Într-un sat ardelean (identificabil prin aluzii destul de vagi legate de spațiu și timp, strecurate în roman, ca fiind situat lângă orașul Dej, începutul anilor ’70) ploile căzute timp de mai multe săptămâni izolează întreaga comunitate, fără posibilitatea de a mai lua legătura cu exteriorul. În acest context își fac apariția, pe rând, diversele personaje emblematice ale satului: activistul de partid Alexandru Rogozanu (un tip organizat, dedicat trup și suflet activității gospodăriei colective, dispus la mici compromisuri pentru rezolvarea unor situații personale ale consătenilor), soția sa, Marta (o persoană obedientă soțului, ajunsă în sat cu familia sa nomadă, lucrând cu toții la confecționarea cărămizilor și fiind remarcată de tânărul, pe atunci, activist), Pompiliu (tânărul suplinitor, chiriașul celor doi, care trăiește prima lui aventură erotică cu Marta; cel care va încerca să deslușească secretele micii comunități claustrate), Brodea (paznicul fermei de găini, fost preot greco-catolic și deținut politic), Zaharia (angajatul supus al lui Alexandru, cleptoman care dosește tot ce găsește prin sat), paznicul de noapte Toma Buric (un fel de martor mut al întâmplărilor), doctorul Dănilă (eșuat profesional în acel sat, eșuat și din punct de vedere al căsniciei mai degrabă rutinate, marcate de decesul singurului copil), asistentul medical Katz (cel care, din cauza originii nesănătoase nu-și putuse finaliza studiile medicale, un tip inteligent, practic, preocupat de dilemele filosofice legate de timp și ascultător clandestin al posturilor străine de radio, la un aparat confecționat de el însuși), Ilie (predicatorul penticostal). Preocuparea personajelor începe treptat să se concentreze pe amintirea Ancăi, o fată de o frumusețe deosebită, care dispăruse din sat la un moment dat în circumstanțe încă neelucidate. Toți aceștia formează o galerie de personaje foarte pitorești, bine conturate.
Narațiunea se țese greu, intriga este aproape inexistentă. Autorul insistă mult asupra descrierilor. Sunt pagini întregi cu descrierea hiperbolizată a ploilor ce par să nu se mai termine (plouă în acest roman cât în Marquez și Kadare la un loc), cu satul înecat în noroi. Scriitura are un efect imersiv, în timpul lecturii simți că locuiești în satul acela și simți apăsarea acută a norilor și a puhoaielor, sau cleiul noroiului pe încălțări. Al. Vlad nu este un maestru al dialogurilor (acestea sunt rare și stângace), de aceea personajele vorbesc puțin unele cu altele și foarte mult în sinea lor. Mult mai reușite sunt însă paginile în care autorul împrumută vocea (interioară) a personajelor sale, chiar dacă uneori scriitura poate părea un pic pedantă, calofilă,emfatică.
Romanul este alcătuit din cadre (poate o reminiscență a scriitorului de proză scurtă) care, pe măsură ce se succed aproape cinematografic, dezvăluie legăturile vizibile sau ascunse între personaje, aspecte din prezentul sau trecutul lor.
În tot peisajul diluvian, satul pare a fi la început o Arcă a lui Noe care va supraviețui potopului, care-și va duce locuitorii spre „mântuire”, care va șterge toate păcatele acelei mici comunități (dintre cele mai grave – crime, sau mai puțin grave – primarul vrea să ardă documentele contabile ale gospodăriei colective pentru a ascunde neregulile comise în timp). În realitate, satul e de fapt însăși Sodoma sau Gomora. Odată cu retragerea apelor, toate păcatele acelei comunități lasă urme, ies la iveală: crimele produse în procesul de colectivizare forțată sau ulterior,neregulile de la gospodăria de partid etc. Apele nu au reușit să spele nimic din tarele unei memorii colective extrem de apăsate, de încărcate, astfel că totul arată în continuare ca un spațiu a cărui aparentă ordine se destramă (personajul denumit Îngerașul este un mic hoț și contrabandist, medicul satului este el însuși bolnav, găinile de la ferma de partid au devenit carnivore, în lipsa hranei; primarul Alexandru și soția sa Marta au ambii relații în afara căsătoriei, preotul greco-catolic este paznicul fermei de găini, după ce făcuse închisoare politică, preotul ortodox nu poate ajunge în sat din cauza ploilor, rolul său spiritual fiind luat treptat de pastorul unui cult neo-reformat, înclinat și el spre mici compromisuri morale etc.).
Pompiliu, tânărul suplinitor, este cel mai nou sosit în sat și este practic martorul tuturor întâmplărilor, dar și arheologul memoriei colective a comunității, cel care încearcă din fragmentele de discuții avute cu ceilalți să reconstituie crima care a marcat conștiința acestei comunități. Este de fapt unul dintre puținele personaje înzestrate cu discernământul și cu sistemul de valori morale care-i pot provoca procese de conștiință, alături de ceilalți intelectuali ai satului (medicul Dănilă, asistentul medical Katz, fostul preot greco-catolic Brodea). El este și cel împuternicit de ceilalți, într-un gest aproape ritualic, pentru a ieși din satul încă inundat, spre a duce la parchet dosarul cu probele crimelor săvârșite în sat. De fapt, de aici se înfiripă și o idee de speranță odată cu retragerea ploilor: Marta află că a rămas însărcinată cu Pompiliu, iar nuiaua împlântată în apă de Katz pentru a măsura adâncimea torenților este găsită de acesta înfrunzită (la fel cum porumbelul trimis de Noe se întoarce cu o ramură înfrunzită în cioc). Sunt mugurii firavi ai unei noi speranțe pentru comunitate.
În sine, este un roman al anilor ’50, al obsedantului deceniu, cu tot ce au însemnat acești ani în societatea noastră: colectivizarea forțată, închisorile comuniste, persecuțiile politice. Spre deosebire de alte romane care au abordat această temă însă, atitudinea autorului este una lipsită de orice fel de încrâncenare, de orice tip de angajament ideologic. El scrie cu detașare, cu înțelegere, cu condescendență, chiar cu umor pe alocuri.
Romanul este unul de factură realistă, clasică, dar autorul nu se ferește să folosească mijloace moderne precum fluxul conștiinței, tehnica cinematografică, dar și fragmentarismul, intertextualismul și realul magic specifice la noi postmodernismului de tip optzecist.
Cred că prin acest roman, prin scriitura amplă, voluminoasă, prin tema abordată, Al. Vlad se poate înscrie cu succes și în descendența unor mari romancieri ardeleni (Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, Buzura, Breban, D.R. Popescu), dar demonstrează și că despre obsedantul deceniu se poate scrie și altfel decât scrâșnit, ideologizat, sau inventând neplauzibile conflicte psihologice.
M-am tot sucit și m-am învârtit cum să nu ajung să povestesc cartea, pentru că ea merită citită, mai ales de către cititorii suficient de răbdători.
„Piciorul îi alunecă și atinse cu palma pământul. Sub iarbă, solul era ca vazelina, surprinzător de rece, și-i dădu o senzație de greață. Murmură o înjurătură și se redresă. Trase și aer în piept, rece și acesta. Trebuia pentru orice eventualitate să se ațină pe lângă lanul de porumb, înalt, subțire și fără rod, ca păpurișul. Pământul mustea îmbibat până la refuz. Ridică ochii ca să poată privi pe sub glugă. Pădurea încă lipsea din peisaj ca ștearsă cu guma, probabil norii coborâseră atât de jos că o năpădiseră ca scama. Dacă nu știai, ai fi jurat că nu era acolo o pădure. …De aici apele se vedeau atât de vaste, atât de întinse, modificau atât de mult un peisaj altfel cunoscut în cele mai mici amănunte, încât nu părea să fie vorba de apă. Nu te copleșea atât de mult prezența acesteia, cât absența definitivă a lucrurilor care fuseseră întotdeauna acolo: drumuri, poteci, tufișuri, stâlpi, căpițe de fân, garduri.”
„Paiele streșinii înfoiate miroseau acru, suprasaturate de umezeală și aproape putrede. Abia privind din Șopron devenea vizibilă ploaia oblică și măruntă cu care se obișnuise int-atâta că nu-și mai ferea gâtul și fața când robotea bombănind. Aici, sub acoperișul lăsat pe alocuri și pătruns de apă ca de putreziciune, se făcea simțit un damf de prune fermentate și se ridicau musculițe ușoare, o ploaie vie rotind în jurul butoiului uriaș, de neclintit…”
„Brodea ciuli urechile: afară se dezlănțuise un prăpăd. Ploaia începu să cadă fără veste, ca un solo de tobă pe acoperișul de tablă al cuptorului pe care cândva se făceau fierturile. O găleată uitată afară începu să sune ca un instrument muzical dezacordat. Picăturile mari se auzeau distinct, printre ele cele mici se îndeseau ca darabana de la circ, în crescendo, apoi ploaia se dezlănțui de-a dreptul în șuvoaie, vuind opacă, învelind lichidă acoperișul înclinat care începu să se înfoaie de parcă ar fi fost un animal care se trezește. Zgomotul crescu și se intensifică până când păru un vuiet universal. De la pământ horbota lichidă se ridică la o jumătate de metru. Jgheaburile vechi și sparte vomau apă, apoi burlanele cedară și dispărură ca niște bucăți frânte de catarg… ”
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com