MOTTO: „În felul în care ne despărțim de oameni, dovedim cât de mult îi îndrăgim” (Constantin Noica)
Aceasta se intitulează „EXITUS” (=MOARTE, SFÂRȘIT), este scrisă de Gabriel Liiceanu și a apărut în 2023 la Editura „Humanitas”. Este editura înființată după 1989 de Gabriel Liiceanu în spațiul ocupat înainte de Editura „POLITICĂ”. Gabriel Liiceanu (n.1942) este un filozof, discipol al filozofului Constantin Noica, scriitor, editor, memorialist, eseist, editorialist, profesor univesitar, director de editură etc. Opera lui este vastă, diversă, cu fiecare apariție autorul efectiv îl surprinde pe cititorul ce-o așteaptă cu motivată curiozitate – oare, ce-a mai „născoci” idolul nostru din elita intelectuală românească de azi? Acest „boier al minții”, place și prin titlurile operelor sale, chiar dacă unele dintre ele au o formă metaforică. Pentru eventualii mai tineri cititori reproduc câteva titluri: „APEL CĂTRE LICHELE”; „DESPRE LIMITĂ”; „DECLARAȚIE DE IUBIRE”; „UȘA INTERZISĂ”; „DESPRE MICIUNĂ”; „DESPRE URĂ”; „DESPRE SEDUCȚIE”; „NEBUNIA DE A GÂNDI CU MINTEA TA”; „ISUS AL MEU”; „CE GÂNDESTE DUMNEZEU?”; „IMPUDOARE”. Lucrarea ce l-a făcut cunoscut și deosebit de apreciat a apărut în 1983 la Editura „Cartea Românească” cu titlul „JURNALUL DE LA PĂLTINIȘ”. A fost mult timp un bestseller al pieței de carte din România. A apărut și un „ecou” al ei – „EPISTOLAR”, tot o scriere cu mare audiență la iubitorii de „literatură personală” ce-o datorăm acestui autor. Prin ce ne surprinde Gabriel Liiceanu cu recenta apariție „EXITUS”? Prin însuși titlul ei. Volumul, unul minuscul, doar de 85 de pagini, reunește patru texte risipite în volume diferite. Toate reflectă momentul trecerii în lumea fără ieșire a unor mari personalități ale culturii noastre: „SFÂRȘITUL LUI NOICA”; „ABSENȚA LUI HORIA BERNEA”; „MOARTEA LUI CIORAN” și „MONICA LOVINESCU ÎN CĂUTAREA MAMEI”. De ce le-a evocat momentul final al terestrei lor existențe? „Vorbind despre felul în care au murit patru oameni deosebiți, nu am făcut decât să le punctez viața, evocând secvența biografiei lor.”
Sunt aceste morți posibile exemple pentru un mod de a sfârși demn? Nicidecum, ne-o spune autorul într-un deosebit de lămuritor „SCURT CUVÂNT ÎNAINTE”: „N-am vrut să sugerez nicio clipă că moartea celor patru ar fi fost în vreun fel exemplară. Nicio moarte nu poate fi dată ca exeplu…” deoarece „fiecare are moartea lui și numai ai lui”, întrucât „dacă destinul ți-l faci, felul în care vei muri nu poate fi integrat în destin”. Cele patru texte liicene sunt dense în semnificații. Una este primordială – personalitățile/oamenii superiori mor doar ca oameni, ei rămân prin ce-au creat. De asemenea, o altă idee ce-am desprins-o din lucrare este aceea că cei mari prin spiritul lor înmuiat în eternitate, rămân ei înșiși, inclusiv când, ajung la trecerea spre „Judecata de apoi”. Că așa este, ne conving ultimele cuvinte rostite de aceștia în momentul „divorțului” de efemera existență. Așa cum au știut să lupte cu infinitele dificultăți ale existenței, așa au făcut-o și când încă lucizi, și-au gândit finalul marii treceri: NOICA: „În niciuna din acele zile nu s-a plâns sau nu a dat semn că s-ar teme de moarte”; HORIA BERNEA, artist plastic, ctitorul „Muzeului Țăranului Român”, le reproșa lui Pleșu și Liiceanu, să „apucăm să stăm de vorbă”, pentru că, în viziunea lui, „a sta de vorbă este un sfat trainic despre viața și moartea celor care vorbesc”. Concluzia lui Gabriel Liiceanu la spusele lui Horia Bernea – „Nu se stă de vorbă cu adevărat decât pe patul morții sau în absența definitivă a unuia dintre parteneri.” Oricare cititor al unei astfel de inedite opere se întreabă – care-i finalitatea țintită de autor prin ea? Răspunsul ni-l oferă amintitul „Scurt cuvânt înainte”. „Aceste pagini pe tema morții au fost scrise pentru a înțelege că de vreme ce trăim sub dictatul sfârșitului nostru, el este cu adevărat cel mai important eveniment al vieții. ȘI CĂ AVEM DATORIA, MĂCAR LA RĂSTIMPURI, DE A-L PRIVI ÎN FAȚĂ.” Filozoful, prin ceea ce așterne pe hârtie, caută să ne convingă, fortificându-ne moralicește sub acest aspect, de faptul „că suntem ființe finite, conștiente de finitudinea lor, moartea este pintenul înfipt în carnea vieții și propulsie a ei.”
Gabriel Liiceanu mărturisește că n-a vrut nici-o clipă că moartea celor patru ar fi în vreun fel exemplară, pentru că nu există „modele eligible ale morții”, atâta vreme „cât moartea nu ți-o alegi.” Din nefericire, cei patru evocați de directorul Editurii „Humanitas” în lucrarea „EXITUS” n-au avut parte de un deznodământ existential pe măsura valorii a ceea ce au creat pentru ca viața să fie mai bine înțeleasă și mai frumos trăită îmbogățind cultura spirituală românească. Întrucât textul scris de mine este unul de întâmpinare, deci informativ și persuasiv, voi oferi răspunsuri la două întrebări firești pentru cititorii mai puțin cunoscători ai personalității celor patru evocați de Gabriel Liiceanu. Ele se vor referi succint doar la Constantin Noica și Monica Lovinescu. Cine au fost ei, prin ce au rămas în memoria culturii române și cum le-a fost nedoritul moment al despărțirii de vremelnica viață ce ni se dă. Este, cum ar zice poetul Nichita Stănescu, clipa în care, inevitabil, cu toții intrăm în „MĂREȚIA FRIGULUI”. Eu i-aș zice „ÎN ETERNITATEA FRIGULUI”. De ce? Pentru că este singura eternitate pe care, încă, nimeni nu a contestat-o! Cea mai tristă consolare pe care o avem murind – intrăm în eternitate!
Constantin Noica (1909-1987) a fost filozof, poet, publicist și scriitor român. Este membru post-mortem al Academiei Române din 1990. Din volumele sale: „Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou”; „Pagini despre sufletul românesc”; „Jurnalul filozofic”; „Rostirea filozofică românească”; „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”; „Sentimentul românesc al ființei”; „Devenirea întru ființă”; „Jurnalul de idei” etc.
Pentru cei care doresc să-l cunoască mai bine pe omul și filozoful Constantin Noica, le recomand cartea „Jurnalul de la Păltiniș”, scrisă de Gabriel Liiceanu. Ultimii ani din viață (1975-1987) i-a petrecut la Păltiniș, lângă Sibiu, aici înființând așa-numita „Școală de la Păltiniș”, una de tip socratic, printre „cursanți” numărându-se Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Noica a fost înmormântat pe 6 decembrie 1987 la Schitul Păltiniș, după dorința sa. În întreaga sa operă, Noica ne oferă pagini nemuritoare de înțelepciune românească. Multe dintre iscusitele lui slove sunt texte cu valoare aforistică: „Orice om în viață învață nu doar din ce i se spune, ci din ce e făcut să spună singur”; „Neamul nostru rămâne pentru că și el participă, în felul lui, la eternitate”; „Nu ne putem lăsa gândiți de alții, care nu se gândesc din sinea noastră românească și nu mai putem nici întârzia de-a ne gândi, căci, dacă n-o facem, vine gândul altora peste noi”; „De învățat înveți multe și de la toți. Dar profesor nu e decât cel care te învață să înveți”.
Puțini gânditori de-ai noștri au definit atât de frecvent, pilduitor, profund, sugestiv și expresiv neamul/sufletul românesc. Pentru el, noi avem ceva specific și un original „SENTIMENT ROMÂNESC AL FIINȚEI”, precum o ilustrează și în volumul său „PAGINI DESPRE SUFLETUL ROMÂNESC”. Prin ctitorul „ȘCOLII DE LA PĂLTINIȘ”, avem un ilustru reprezentant al „ROSTIRII FILOZOFICE ROMÂNEȘTI”.
Din nefericire, în dimineața zilei de 25 noiembrie 1987, în camera sa de la Păltiniș, Noica s-a împiedicat de marginea covorului din camera sa și a căzut. „În pirueta involuntară a căderii, oasele șoldului au cedat.” Abia după-amiază, o ambulanță din Sibiu l-a transportat la spitalul județean, unde a fost internat la secția ortopedie. Ce s-a întâmplat de-atunci și până în noaptea de 4 decembrie la ora 1 și 20 de minute 1987, când parcusul terestru al său a pus punctul final, aflăm din mărturisirile lui Gabriel Liiceanu din cartea „EXITUS”. Acesta a stat timp de 8 zile alături de profesorul și gânditorul său ce i-a fost idol în toate. După internare, au apărut treptat complicațiile, în 27 noiembrie „apare febra bromho-pneumonie”. Începe „să vorbească teribil de greu și de încet, mișcând anevoie buzele…” Apoi, nimic nu a mai decurs bine, „un cheag de sânge, pornit de la locul fracturii, a intrat în circuit, și-a produs o embolie pulmonară. Miercuri seara, în 2 decembrie, a apărut dispneea. Iar ziua următoare avea să fie și cea a sfârșitului…”.
În chinurile suferinței, Noica și-a dovedit puternicul caracter, virtuțile sale moral-spirituale ce i-au dat verticalitate toată viața nu l-au părăsit: „În niciuna din acele zile nu s-a plâns și nu a dat vreun semn că s-ar teme de moarte”. „În acele opt zile l-am bărbierit zi de zi și am constatat cu câtă bucurie se lasă în seama acestui nevoit răsfăț, el care își refuzase răsfățurile vieții, de care avusese prea puțin parte. Nu făceam aceste gesturi mărunte pentru că eram prins într-un scenariu mitologic – el era marele Noica, iar eu învățăcelul umil – ci, pur și simplu pentru că îl iubeam. Am aflat atunci că orice iubire, pentru a fi siguri că este adevărată, trebuie să treacă proba gestului care îndeobște provoacă silă. (…) Noica devenise în acele zile copilul meu.” Nu este ultimul gest de iubire pentru marele filozof. Gabriel Liiceanu este cel care s-a ocupat și de editarea post-mortem a operei acestuia.
Cel de-al patrulea capitol al operei „EXITUS” este intitulat „MONICA LOVINESCU ÎN CĂUTAREA MAMEI”. Întrucât despre personalitatea acesteia am scris și publicat nu demult articolul „ACEASTĂ IUBIRE CARE NE LEAGĂ” (Magazin Sălăjean, 27 Aprilie 2023), cartea-document scrisă de Doina Jela, mă voi referi azi doar la ultimele zile din viața ei. Cu atât mai mult, cu cât, la inițiativa Editurii „Humanitas”, director Gabriel liiceanu, 2023 a fost declarat drept „ANUL CENTENARULUI MONICA LOVINESCU” și au apărut deja numeroase reeditări și articole omagiale cu prilejul centenarului de la nașterea scriitoarei. Stabilită în Franța definitiv în 1947, aceasta va trăi aici până în ultimele clipe ale existenței sale. Și la ultimele zile pământești ale ei, Gabriel Liiceanu, prieten apropiat și fidel al familiei acesteia, i-a fost aproape. Un final dramatic a trait și aceea care ani de zile la „Europa Liberă” i-a încântat pe români prin emisiunile „TEZE ȘI ANTITEZE” și „ACTUALITATEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ”. Rămasă singură după moartea soțului ei, scriitorul Virgil Ierunca, în ultimele zile a trăit un coșmar îngrozitor. I se părea că a primit un telefon ce-o anunța că mama ei încă trăiește. Mai mult, spunea că a avut impresia că odată, însăși mama ei îi vorbea la telefon. Printre ultimele fraze adresate de ea lui Liiceanu, cel care i-a vegheat trecerea acesteia cu adevărat lângă mama ei, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, cea care la 71 de ani a murit în Penitenciarul „Văcărești”, au fost: „Semnele prieteniei autentice e să nu ai rezerve mintale… O prietenie cu rezerve e ciuntită… Credeți că ne-am spus totul… (e vorba de excelenta comunicare avută între Gabriel, Virgil și Monica). Cred că acum nu mai e nimic de spus… Nimic de comentat”.
În ansamblul lui, ineditul volum „EXITUS” ne oferă cutremurătoare amintiri îndoliate despre câțiva dintre oamenii pe care autorul i-a prețuit fără rest. Rememorarea lumescului lor sfârșit este pentru cititor și o formă de a-i demitiza pe acești oameni geniali. Totodată, ne oferă la modul concret și convingător ce-nseamnă o pretenie adevărată, ce-nseamnă a prețui pe cineva cu toată puterea ființei tale, nu în virtutea unor legi scrise sau nescrise, ci una izvorâtă din adâncul inimii, de unde se nasc izvoarele sentimentelor firești, de nestăvilit de nici o opreliște.
Citind această scriitură ca pe o adevărată tragedie umană, mi-am reamintit cuvintele Antigonăi din opera omonimă a lui Sofocle. Eroina avea drept crez în viață: „M-am născut pentru a iubi, nu pentru a urî…”. Cred, cu convingere, că acest ideal existențial îl are și Gabriel Liiceanu. M-am convins nu numai citind cărțile sale: „Declarație de iubire”; „Apel către lichele”; „Despre ură”; „DRAGUL MEU TURNĂTOR”; „Nebunia de a gândi cu mintea ta”; „Despre minciună” etc., etc., ci și valorile pe care le-a promovat din 1989 la Editura „Humanitas”, pe care o conduce.
La recentul Festival International de carte „BOOKFEST BUCUREȘTI 2023”, opera ce-o așezăm azi pe raftul „Liderului presei sălăjene”, „EXITUS”, a fost una din cele mai căutate și vândute cărți. Aceasta nu-i, oare, o convingătoare declarație de iubire a cititorilor? O lucrare memorabilă, în mod concret, o prețuire fără rest a unor valori, a unor oameni.
profesor Octavian Guțu,
Șimleu Silvaniei
[…] MOTTO: „În felul în care ne despărțim de oameni, dovedim cât de mult îi îndrăgim” (Constantin Noica) Aceasta se intitulează „EXITUS” (=MOARTE, SFÂRȘIT), este scrisă de Gabriel Liiceanu și a apărut în 2023 la Editura „Humanitas”. Este editura înființată după 1989 de Gabriel Liiceanu în spațiul ocupat înainte de Editura „POLITICĂ”. Gabriel Liiceanu (n.1942) este un filozof, discipol al filozofului Constantin Noica, scriitor, editor, memorialist, eseist, editorialist, profesor univesitar, director de editură etc. Opera lui este vastă, diversă, cu fiecare apariție autorul efectiv îl surprinde pe cititorul ce-o așteaptă cu… Citeste mai mult […]
Mulțumim, Domnule Profesor! O extraordinară și minunată prezentare, atât a celor evocați, cât și a autorului cărții!