Raftul cu carte: Nevestele vesele din Windsor. Cum vă place – William Shakespeare

Claudiu Bîrsan

Volumul reunește două dintre comediile Marelui Will destul de diferite între ele.
Prima, “Nevestele vesele din Windsor”, este o comedie de moravuri. Ea îl are în primplan pe Falstaff, un personaj recurent în piesele shakespeariene, personaj care aici este foarte bine conturat. Dacă fizicul său trădează lăcomia, comportamentul său dezvăluie viciile sale de caracer: fanfaronadă, trufie, autosuficiență, lăcomie. El își propune să le seducă pe Doamnele Ford și Page, ambele măritate, în scopul obținerii unor sume de bani pe care să le cheltuie împreună cu însoțitorii săi rău famați. Respectabilele neveste Page și Ford se hotărăsc însă să-i joace câteva farse în scopul de a-l pedepsi pe seducătorul fanfaron, folosindu-se și de gelozia patologică pe care dl. Ford o are față de soția lui.
Comicul de caracter este susținut și de comicul de situație. Perseverența cu care Falstaff cade victimă capcanelor întinse de cele două doamne este demnă de tot hazul, la fel inventivitatea acestora. Finalul aduce de asemenea o întorsătură comică de situație: fiica d-nei Page, frumoasa și ingenua Anne Page își alege singură soțul (altul decât cei pe care fiecare din părinții săi îi susțineau în acest scop) în cadrul unei serbări câmpenești, dând dovadă de inteligență.
De altfel piesa elogiază șiretenia feminină, modul ingenios în care personajele feminine reușesc să se descurce în cele mai complicate situații. Falstaff rămâne în final cu satisfacția de a nu fi singurul păcălit, doamnele care i-au pregătit repetate farse căzând la rândul lor pradă unei farse: “Falstaff: Nu mai pot de bucurie că, deși m-ați luat la țintă pe mine, săgeata s-a întors și a izbit în voi…! Când dai noaptea drumul la câini, sunt fugăriți tot felul de cerbi!”
“Doamna Ford: Ce să mă fac? Se află aici, într-adevăr, un gentilom, scumpa mea prietenă. Și nu mă tem atât de rușinea ce mă paște cât de primejdia ce-l amenință pe el. Aș da bucuroasă o mie de livre să-l știu afară din casă.
Doamna Page: Rușine să-ți fie…Bărbatul tău e la doi pași de aici. Gândește-te cum să-l scapi. În casă nu-i chip să-l ascunzi. Cum m-am putut înșela cu tine, Dumnezeule! A, văd aici un coș. Dacă ar fi de statură potrivită, ar putea încăpea înăuntru. Aruncă peste el niște rufe murdare pe care zici că le trimiți la muiat, și gata….”
“Falstaff: Du-te și adu-mi o litră de vin tare; pune și o felie de pâine prăjită…Am trăit oare ca să mă văd cărat într-un coș, ca gunoaiele de la măcelărie, și aruncat în Tamisa? Ei, bine, dacă mi se mai joacă o astfel de festă, îmi dau creierii să-i prăjească în unt și să-I dăruiască de Anul Nou unui câine flămând. Nemernicii, m-au aruncat în râu cu inima ușoară, cum ai îneca niște pui de cățea….”
“Falstaff: Oare mi-am uitat eu creierul la soare, de s-a uscat că nu mi-a mai rămas nici atâta minte ca să-mi dau seama de o păcăleala grosolană ca asta?”
“Cum vă place” este o comedie în sensul în care era perceput acest termen în literatura medievală (o scriere a cărei acțiune este dramatică la început, pentru a sfârși în mod fericit). Este inspirată din literatura cavalerească și pastorală, care cunoștea o oarecare răspândire în epocă. Cu fire dramatice insuficient dezvoltate, piesa își găsește deznodământul fericit în care, în același decor al pădurii, după o farsă generalizată, fiecare personaj își găsește perechea: Tocilă (bufonul curții) cu Audrey (o fată de la țară), Oliver cu Celia (fiica uzurpatorului tronului), Silvius (un păstor) cu Phebe (o ciobăniță) și Rosalinda (fiica năpăstuită a ducelui uzurpat) cu Orlando (un brav cavaler).
În ambele comedii apare motivul-simbol al pădurii. Pădurea, în loc să ascundă, să umbrească, oferă cadrul în care se dezvăluie, se deslușește întreaga înlănțuire dramatică, în momente care aduc a comedie bufă.
În piesa “Cum vă place” a rămas celebră alegoria viață – teatru, regăsită și în alte piese shakespeariene și care ilustrează concepția dramaturgului despre lume, privită ca o imensă scenă unde oamenii apar ca actori care-și joacă rolul (mereu altul, în funcție de etapele vieții): “Jacques: Lumea-ntreagă/E-o scenă și toți oamenii-s actori./Răsar și pier, cu rândul, fiecare:/ Mai multe roluri joacă omu-n viață,/ Iar actele sunt cele șapte vârste./ Întăi e prunc: în brațele dădăcii/ Scâncește, țipă și nu-și află locul./ Școlar apoi, cu un ghiozdan în mână/ Și fața fragedă ca zorii zilei,/ Târându-se spre școală-ncet ca melcul…/… În scena cea din urmă care-ncheie/ Peripețiile acestui basm,/ E prunc din nou, nimic nu ține minte,/ Dinți n-are, n-are ochi, nici gust – nimic.”

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com