Raftul cu carte: Colonelului n-are cine să-i scrie – Gabriel Garcia Marquez

Claudiu Bîrsan

Îmi amintesc că am citit demult cartea asta în franceză, cu titlul “Pas de lettre pour le colonel”, dar i-a venit randul s-o recitesc și în română, ca s-o înțeleg mai bine.
Personajul principal este un colonel, supraviețuitor al războiului de o mie de zile, război civil de la începutul secolului XX care a divizat profund societatea și teritoriul Columbiei. Așteptând mereu o scrisoare care să-i confirme pensia care i s-ar fi cuvenit ca supraviețuitor al războiului, colonelul octogenar duce o viață din ce în ce mai mizeră, alături de soția lui astmatică și cicălitoare, ambii nevoiți să-și vândă lucrurile de pe lângă casă pentru a trăi de pe o zi pe alta, într-un sat rupt de spațiu, de timp și de istorie.
Întreaga viață a colonelului stă sub semnul războiului: el însuși fost combatant, fiul său fusese ucis, fiind membru al unei trupe paramilitare de la care colonelul mai primește periodic mesaje subversive, iar singura speranță până la primirea pensiei o găsește în luptele de cocoși, el fiind proprietarul unui cocoș redutabil în astfel de competiții. El se pregătește necontenit pentru o luptă care de fapt nu va avea loc niciodată.
Drumul din fiecare zi de vineri spre oficiul poștal, timp de peste 15 ani, înfrigurarea așteptării, se transformă într-un ritual săptămânal. Starea sa materială precară și așteptarea nu-i înfrâng colonelului demnitatea, și nici speranța.
Gestul său din finalul cărții, de a întrerupe lupta de cocoși în care propriul cocoș era protagonist, semnifică nevoia păcii într-o societate mult prea încercată de războaie civile, lovituri de stat, junte paramilitare. În timp ce colonelul, de 15 ani, nu-și găsește răsplata pentru activitatea sa din război, gestul său pacifist, oprirea luptei de cocoși, îi redă respectul și aprecierea tuturor: “Îl întrerupse o nouă ovație. Colonelul se simți intimidat. Își croi din nou drum, fără să se uite la nimeni, amețit de aplauze, de strigăte și ieși în uliță cu cocoșul sub braț. Toți locuitorii satului – oamenii din vale – ieșiră să-l vadă trecând, urmat de copiii de la școală….când trecu colonelul cu cocoșul, atenția tuturor se concentră asupra lor. Niciodată nu i se păruse mai lung drumul până acasă. Nu regreta nimic. De atâta vreme sătenii zăceau în toropeală, smulși din istorie. În vinerea aceea – fără scrisoare, ca de obicei – oamenii se treziseră…”
Este meritul lui Gabo de a descrie într-un spațiu în care pare că nu se întâmplă nimic sentimentul de așteptare din ce în ce mai acută, mai disperată și de a-l duce până la paroxism, într-un crescendo demn de o simfonie. Apoi îl găsim pe autor în descrierea satului columbian ecuatorial, cu căldurile înăbușitoare întrerupte de ploile dese care dau o senzație diluviană, găsim în carte umorul specific autorului (mai ales în final). Iar referințele la satul Macondo și la colonelul Aureliano Buendia conferă universului real-magic al lui Garcia Marquez aparența realității.
Un roman despre război și pace, despre răbdare și demnitate, despre așteptare și despre sentimentul datoriei.
“Era o zi de octombrie. O dimineață greu de trecut chiar și pentru un om ca el, care supraviețuise atâtor dimineți ca aceasta. Timp de cincizeci și șase de ani – câți trecuseră de la sfșrșitul ultimului război civil – colonelul nu făcuse nimic altceva decât să aștepte. Octombrie era unul din puținele lucruri care soseau.”
“Ploua mărunt, dar fără încetare. Colonelul ar fi preferat să se înfășoare într-o pătură de lână și să se urce din nou în hamac. Dangătul întrerupt al clopotelor îi aduse aminte de înmormântare. “A venit octombrie”, murmură el, și se îndreptă spre mijlocul camerei. Abia atunci își aminti de cocoșul legat de piciorul patului. Era un cocoș de lupte.”

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com