Raftul cu carte: Caravana vieţii. Rubaiate – Omar Khayyam

Claudiu Bîrsan

Dacă Hafez este de departe cel mai cunoscut și iubit poet persan în Iran, în Occident cea mai mare notorietate dintre poeții persani o are Omar Khayyam.
Omar Khayyam (1048 – 1131) a fost înainte de toate un matematician, astronom, filosof persan, dar notorietatea i-au adus-o, fără îndoială, catrenele sale, odată cu traducerea acestora în Europa, începând cu sec. XVII.
Paternitatea asupra acestor catrene i-a fost contestată în totalitate sau în parte, specialiștii ajungând însă, pe baza unor mărturii ale vremii, la concluzia că cel puțin 500 de catrene îi aparțin acestuia, celelalte aparținând unei școli poetice și de gândire aflate sub influența sa.
Rubaiatele sunt poezii cu formă fixă, sunt catrene în care primele două versuri și al patrulea rimează între ele. Mai rar, sunt cazuri în care toate cele patru versuri rimează.
Am citit aceste rubayate în două traduceri: una a lui Otto Starck (“Caravana vieții”) și una a lui Gheorghe Iorga (“Rubaiate”). Prima, realizată în mare parte după traduceri în franceză sau în engleză, încearcă să păstreze și elementele de prozodie ale textului persan; cea de-a doua, liberă, este în versuri albe, probabil câștigând în fidelitate. Consider însă că un traducător trebuie să fie deopotrivă fidel sensului, fondului, dar și formei, cu atât mai mult cu cât poeții persani au fost niște împătimiți ai formelor fixe. De asemenea limba română este una suficient de versatilă încât să permită tălmăciri care să respecte și elementele de prozodie, de aceea cred că varianta lui Otto Starck (cel care a tradus și gazelurile lui Hafez) este una mai melodioasă, chiar dacă poate scapă anumite sensuri.
Tonul acestor catrene este unul melancolic, meditativ. La fel ca la Hafez, motivul literar principal este vinul. Dacă la Hafez vinul reprezenta prilej de evocare a iubitei, de reverberare a sentimentului erotic, la Khayyam vinul reprezintă însă un prilej perpetuu de meditație la destinul uman, la divinitate, la condiția omului, la trecerea timpului.
În carafa cu vin poetul găsește întrunite toate cele patru elemente primare ale vieții: apă, pământ, foc, aer. Printr-o alegorie, Lumea ne apare ca o cârciumă, unde meseanul își petrece viața bând vin și meditând la rostul vieții. După moarte, ființa se preface în pământul din care un olar universal făurește alte carafe. Gestul meseanului de a sparge carafele echivalează cu actul creatorului de a sfârși, aleatoriu, viața ființelor muritoare.
Atmosfera este una încărcată de scepticism, de pesimism, elegiacă. Și fondul lexical este unul limitat, monoton, lipsit de orice accente patetice. Omar Khayyam este din acest punct de vedere Ecleziastul persan.
Motivele care țin de scurgerea implacabilă a timpului, de labilitatea destinului uman, îndemnul de a trăi clipa; toate acestea se regăsesc aproape în fiecare catren.
Nu puțini critici au găsit în catrenele lui Khayyam elemente mistice, care țin de acel mod de a trăi și a practica religia numit Sufism (curent religios practicat și azi). Cel puțin în aparență însă, versurile lui Khayyam tind să nege predestinarea, viața de apoi. El ne propune un pariu opus celui pascalian (fie că există un destin croit de Divinitate, fie că nu, viața trebuie trăită fără grija zilei de mâine, ci doar cu grija zilei de azi). La fel ca la Ecleziastul din Biblie, și la Khayyam toate sunt deșertăciune: acumularea de bunuri materiale, promisiunea vieții veșnice, a unui Paradis abstract, falsa înțelepciune, propovăduirea credinței (mai ales când este făcută cu ipocrizie); toate, mai puțin cârciuma și carafa cu vin care-l fac pe poet să trăiască clipa.
“De-o piatră – am spart urciorul într-o zi./ Mă îmbătasem și făceam prostii./ Și-urcioru-mi spuse – atunci pe graiul său:/ – Ca tine-am fost. Ca mine o să fii!”
“Ce-mi tot vorbești de post, moschei și rugă vană?/Mai bine stai în crâșmă, beat, cerând pomană!/ Khayyam, bea-ți vinul, căci țărână ta v – ajunge/când un urcior, când o carafă, când o cană…”
“Țin într-o mână cupa și-n cealaltă un Coran./Ba sunt de partea Legii, ba o calc în chip viclean./Așa trăiesc sub cerul azuriu și diafan:/Nu-s nici păgân cu totul, nici cu totul musulman”
“Mai bine prin crâșme să-ți spun tăinuite dorinți,/ decât fără tine – n moschei să mă rog printre dinți…”
“Am venit pe lume – mai bogată-i ea?/Voi pleca din lume – pierderea- o fi grea?”
“Mă tot uitam la un olar cu silă,/ cum frământă sub tălpi un boț de-argilă,/ și-argila îi spunea pe graiul ei:/ Și eu am fost ca tine, fie-ți milă!”
“Când sunt cu draga mea, dac-am și-un vin – e foarte bine!/ Când sufăr, dacă lacrimile-mi vin – e foarte bine!/Cum nu voi dăinui prea mult în lumea cea spurcată,/ să stai în lumea asta beat deplin – e cel mai bine!”
“Ieși din crâșmă un bețiv bătrân plin de frământ./ Pe umăr covorașul, iar în mână vinul sfânt./ Îl întrebai: – Ia zi, bătrâne, ce ți s-a-ntamplat?/ El îmi răspunse: – Bea, căci toate nu sunt decât vânt.”
“Hanu-acest vechiu ce Lume fost-a botezat,/ grajd e pentru-al zilei și-al nopții cal bălțat,/ e-un ospăț din ce lăsară-n urmă crai de faimă,/ loc de odihnă pentru câte-un falnic împărat”
“Norii vin și varsă lacrimi pe câmpii./ Fără vinul purpuriu nu poți trai./ Iarba asta ne vrăjește ochii./ Cea de pe mormântul nostru ce ochi va vrăji?”
“Când trandafirii desfătării dau în floare,/ de ce să lași din mână cupa cu licoare?/ Bea-ți vinul azi, căci timpul e-un dușman hain,/ și-o zi ca asta nu vei mai găsi sub soare.”
“De-s treaz, plăcerile își pierd dulceața./De-s beat, pe cuget se așterne ceața,/ Între-a fi treaz ori beat mai e o stare,/ și sclavul ei mă vreau, căci e chiar viața.”
“Atât voi bea încât mireasma-acestui vin/să iasă din țărâna care-o să devin,/și-acel bețiv mahmur, ce-mi va cinsti mormântul,/sorbind mireasma, să se-mbete pe deplin.”

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com