Raftul cu carte: Ana Blandiana – „Soră lume”, „O îmbrăţişare lucidă a lumii”

În trimestrul ultim al anului 2020, scriitoarea Ana Blandiana (numele literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) a publicat la Editura Humanitas un nou volum de proză intitulat „Soră lume”. Titlul și coperta lui sunt deosebit de sugestive pentru modul în care autoarea simte/trăiește/concepe relația sa cu lumea. Până acum, ecourile ei în presă sunt deosebit de favorabile. Spre exemplu, într-o cronică literară publicată de Codruț Constantinescu în „Revista 22”, acesta este de părere că volumul este „un tratat de înțelegere a lumii” și îl consideră „cartea anului 2020”.
Dintre precedentele cărți epice ale Anei Blandiana, amintesc: „Cele patru anotimpuri”, „Proiecte de trecut”, „Sertarul cu aplauze”, „Povestiri fantastice” etc. Lor li se adaugă textele eseistice reunite în volume precum – „Calitatea de martor”, „Eu scriu, tu scrii, el scrie”, „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, „Cine sunt eu?” și altele. Văzând titlul noii apariții editoriale, cititorii născuți mai demult sau iubitorii melosului popular și-au reamintit vestitul cântec „Lume, lume, soro lume” al nemuritoarei Maria Tănase. Asocierea celor două creații este bine motivată. Ambele artiste prin arta lor s-au adresat lumii întregi, bucurându-ne și făcându-ne să nu uităm că, oriunde ne-am afla, cu toții suntem de-o seamă, deci oameni.
Cartea ce ne prilejuiește aceste rânduri și care beneficiază de o copertă ce merită pusă în ramă, este alcătuită din 50 de texte, unele aparținând prozei, iar altele eseisticii.
Predomină în volum paginile ce reflectă călătoriile autoarei efectuate în diverse țări înainte și după 1989. Majoritatea sunt legate de viața literară a autoarei: participarea la festivaluri de poezie, vizitele în grupuri de scriitori în alte țări, lansarea unor cărți ce i-au fost traduse, onorarea târgurilor internaționale de carte, acordarea de premii literare. Cum a fost conceput și ce se dorește a fi noua apariție editorială a prozatoarei Ana Blandiana ne-o mărturisește ea însăși într-un text de pe coperta a patra: „În Fals tratat de manipulare am încercat să compun din fragmente de amintire un portet al țării. Acum este vorba despre lume”. 50 de narațiuni/ eseuri dense în informații despre oamenii și locurile prin care a trecut sau pe care le-a onorat prin prezență și mesajul transmis prin creațiile sale îmbrăcate în haina lingvistică a lor. Prin ele, Ana Blandiana a săvârșit „o îmbrățișare lucidă a lumii”(apud Serenela Ghiteanu, „Revista 22” din 17 noiembrie 2020). Dincolo de premiile cu care a fost distinsă, de numărul mare al limbilor în care i-a fost translată opera, scriitoarea cu cel mai frumos pseudonim literar din România a trăit în aceste unice peregrinuri spirituale o stare necunoscută ei până atunci și pe care ne-o împărtășește și nouă cititorilor, dar și lumii prin care a trecut: „Nu mai trec dintr-o lume în altă lume, ci mă mișc în aceeași lume devenită tot mai comună”, adică „soră lume”.
În glosele/adnotările mele la tomul „Soră lume”, mă voi referi la eseul cu titlul „Poezia ca mod de supraviețuire” și la personalitatea artistică a creatoarei. Ana Blandiana a devenit scriitoare de prim-plan a literelor românești îndeosebi prin poeziile sale. Ea face parte din generația 60, numită și Labiș-Stănescu, cea care a renăscut lirica noastră posbelică prin promovarea curentului literar – neomodernismul. A debutat în anul 1964 cu volumul de poezii „Persoana întâi plural ”, urmându-i apoi cele intitulate „Călcâiul vulnerabil”, „Octombrie, noiembrie, decembrie”, „Somnul din somn”… pentru ca în 2019 să ne ofere „Integrala poemelor”. Valoarea estetică a versurilor ce i le datorăm au făcut-o să fie considerată azi una dintre vocile liricii europene de mare succes. Dovadă sunt nu numai premiile ce i s-au destinat, ci și alegerea ei ca membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stephane Mallarme” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).
Înainte de a intra în posesia volumului „Soră lume”, intenționam să scriu un articol cu tema „Unde ne sunt cititorii?”. În el voiam să-mi spun și eu opinia în legătură cu diminuarea interesului publicului pentru beletristică în ultimele decenii. Eseul „Poezia formă de supraviețuire” vine și-mi oferă nu numai o metaforică definiție a rolului creațiilor poetice în existența noastră, ci și un răspuns pertinent la deja clasica problemă, unde ne sunt cititorii de beletristică?
Am ajuns la o vârstă când pot și eu mărturisi asemenea eului rostitor dintr-o poezie inclusă în volumul „Variațiuni pe aceeași temă” al Anei Blandiana: „Tot mai mulți mă așteaptă acolo,/ tot mai puțini îmi țin aici de urât…” Până a ajunge aici, am cunoscut diverse medii sociale, politice, culturale, școlare. Am trăit jumătate de viață în „epoca de aur” și cealaltă parte a ei în cea „a capitalismului cu față umană”. Această carte de vizită a ființei mele mă îndreptățește să spun că în România de azi se și citește. Odată cu mutațiile aduse de vreme, se schimbă, însă, și tematica raftului de pe care ne luăm cărțile. Da, sunt de aceeași părere cu cei care au ajuns la concluzia că literatura beletristică nu mai este pe primele locuri din topul preferințelor de lectură.
Prefațez prezentarea punctului de vedere al Anei Blandiana cu câteva sumare opinii de autoritate și personale, ele fiind tot atâtea cauze ale diminuării apetitului pentru beletristică sau efectiv îl defavorizează. Criticul literar Irina Petraș în eseul „Criticul, cititorul la vedere”, publicat în „România literară” nr. 3 din 2021, consideră că: „…acum când, deși aparent se citește mai mult, cititorii pare că au dispărut (zic aparent), fiindcă cei care citesc să umple timpul mort din gara planetară nu sunt cititori adevărați, neaparat de cursă lungă…”; „ambiguitatea e maximă, ne aflăm în epoca subtextului… neîncrezători în ce vrea să spună celălalt…”; „…pe măsură ce numărul cititorilor scade, numărul scriitorilor crește” etc. Au dispărut librăriile din orașele mici și mijlocii, tirajul cărților căutate este mic, în schimb prețul lor este mare, bibliotecile școlare nu țin pasul cu piața cărții, orele de literatură din liceu s-au „dezumanizat”, în sensul că în ele accentul se pune pe partea „tehnică” a operelor și mai puțin pe modul în care acestea reflectă condiția umană. S-o spunem limpede: modul în care se scrie azi poezia și proza, multor iubitori de carte nu le place, iar critica de întâmpinare se pare că „nu-și face datoria”.
Ana Blandiana, în stilul său clar, inteligibil, sintetizează în eseul la care ne referim cauzele stării de azi a relației poet-cititori: „După un întreg secol de îndepărtare de cititor și chiar de disprețuire a acestuia-prin superintelectualitatea ermetismului sau prin iresponsabilitatea avangardei-poeții au descoperit cu uimire că zmulgerea rădăcinilor din pământ atrage după sine tăierea aripilor spre cer și au început să se simtă singuri și fără rost”. Proliferarea festivalurilor de poezie în lume, nu-i suficientă pentru ca supraviețuirea spirituală prin poezie să nu fie scurtcircuitată.
Soluțiile? Întoarcerea poeților cu adevărat spre cititori, făcându-i să înțeleagă noul mod de a se scrie literatură în secolul XXI. De asemenea, să se elimine impresia largă că scriitorii de fapt scriu pentru a se aplauda reciproc în festivaluri, iar criticii literari, ce au adoptat mulți dintre ei un stil criptic, devin parcă niște persoane ce veghează ca nu cumva noi, cititorii de rând, să avem acces la structura internă a creației literare.
Întrebat mereu dacă un text scris în versuri este și poezie sau nu, am răspuns cu un memorabil vers bacovian: „Mai citesc și-mi pare că sunt viu” („Tăcere”).
Închei, făcând apel la un titlu al unei opere datorate Anei Blandiana: „Eu scriu, tu scrii, el scrie”. Cine mai citește?

Octavian Guțu,
dascăl de cetire și simțire românească