Raftul cu carte: Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul, Jurnal, 31 august 1988 – 12 decembrie 1989

MOTTO: „Numai scrisul poate face ca viața mea să fie mai importantă decât jertfa.” (Ana Blandiana)

O precizare necesară: textele pe care eu le public la această rubrică nu sunt cronici literare. Nu am harul unui critic literar. Eu sunt un dascăl de citire și de simțire românească ce are, printre altele, plăcerea de a citi și de a spune și altora despre ceea ce a citit. Ce scriu eu sunt note de lectură sau cronică de întâmpinare. Scopul acesteia este unul prioritar informativ despre o nouă apariție editorială ce, cred eu, merită atenția celor iubitori de cuvântul scris.  Firește că îmi exprim, totodată, și opiniile mele despre ceea ce am citit. Așadar, ceea ce scriu se „mulează” perfect pe profilul Ziarului „Magazin Sălăjean”, acesta fiind un „cotidian de informație, opinie și publicitate.” Spre totala nemulțumire a iubitorilor de cultură din România, în mass-media scrisă și orală, literatura este o „Cenușăreasă”! Excepție, firește, revistele de specialitate. Pe prim-plan sunt războaiele, crimele, omuciderile, jafurile, divorțurile, drogurile. Acestora li se face o adevărată propagandă, ceea ce are grave consecințe în rândul oamenilor. Pentru nu puțini presa și televizorul sunt o excelentă sursă de „inspirație”. Unii efectiv vor să devină cunoscuți, deci „eroi” de-o clipă și de aceea săvârșesc fapte care, urgent, sunt făcute publice. Bunăoară, adolescentului drogat ce-a ucis 2 tineri în 2 Mai i s-a dedicat un adevărat serial la unele canale de televiziune, încât, puse cap la cap, ele pot rivaliza, ca întindere, cu romanul „Crimă și pedeapsă” al lui Dostoievki. Despre volumul Anei Blandiana, pe care îl prezint eu, am aflat prețioase informații dintr-o emisiune TV, difuzată duminica la ora 23⁰⁰, intitulată „Garantat 100%” și realizată cu competență de Cătălin Ștefănescu. Este de-a dreptul intrigant și faptul că multe valori literare contemporane de raftul întâi sunt apreciate peste hotare mai mult decât în țară. Scriitorii Ana Blandiana și Mircea Cărtărescu sunt exemple tipice în acest sens. Anei Blandiana i s-au atribuit de-a lungul anilor peste 20 de premii. Dintre acestea, doar 5 sunt din România. Cărțile ei, poezie și proză, au fost traduse în peste 20 de limbi străine. Nu pot să nu citez ce-a scris un cronicar literar spaniol după ce a citit un volum de proză al scriitoarei: „Cum am putut trăi până acum fără Ana Blandiana?”. O aserțiune mai densă în semnificații decât un buchet de cronici laudative! Uite, noi putem trăi fericiți fără ea! Cazul ei nu este unul, din nefericire, singular. Se fac în România mereu recitaluri de poezie unde sunt invitați cei considerați a fi emblematici pentru valorile poetice actuale. Nici Nichita Stănescu, dar nici Ana Blandiana, nu sunt invitați, de parcă s-ar fi „pensionat” din literatura română. Cui folosește? Pe cine ar fi „umbrit” din „abonații” de serviciu ai organizatorului (=Uniunea Scriitorilor din România, președinte Nicolae Manolescu!). Valorile noastre culturale le prețuiesc mai mult străinii! Nu spun vorbe-n vânt! În acest an, pentru premiul Nobel pentru literatură, scriitorul Mircea Cărtărescu a fost, încă o dată, nominalizat între primii cinci din lume. Nu i s-a acordat. Modest, scriitorul nostru a mărturisit după aflarea verdictului final: „pentru mine această nominalizare este mai importantă decât dacă aș fi luat premiul!”.

Volumul ce-l așez pe „Raftul cu carte” al ziarului este un exemplu pilduitor incontestabil a ceea ce înseamnă în România a pune pe un scriitor pe „linie moartă”. Ana Blandiana a trăit ultimul an din „Epoca de aur a lui Nicolae Ceaușescu” într-un „exil” mai cumplit decât într-unul siberian sau decât cel al lui Andrei Pleșu la Tescani. Scriitorul rus Dostoievski a trăit ani de detenție pe care i-a numit metaforic „Amintiri din casa morților”. Ana Blandiana ar putea numi cele patru perioade în care i s-a interzis să publice, iar cărțile i-au fost retrase din librării, drept „anii urii sau exilului din lumea literară”. Ana Blandiana este numele literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită cu Romulus Rusan, scriitor și el, pe care l-a cunoscut în redacția revistei clujene „Tribuna” și care, la numai două ore de la prima întâlnire, a cerut-o de soție. Mariajul lor a fost unul de-a dreptul exemplar și, poate, unicat în lumea literaților. S-a născut la Timișoara la 25 martie 1942. Este fiica unui preot considerat de comuniști chiabur și condamnat politic. Pentru a evita șicanele timpului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei sale, respectiv Blandiana, Alba. A absolvit Facultatea de Filologie din Cluj, într-o perioadă când și eu eram student acolo. Am zărit-o de câteva ori, era într-un an de studiu mai mare. Avea o înfățișare de-a dreptul răpitoare. Ca scriitoare, ea face parte din generația 1960, cea care a promovat la noi neomodernismul: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Constanța Buzea, Adrian Păunescu… Nu i-a plăcut niciodată să fie inclusă într-o anumită generație de scriitori sau într-un curent literar. A vrut toată viața să fie doar ea însăși, o scriitoare fidelă crezului său literar: „SĂ SCRIU CE CRED SĂ PUBLIC CE SCRIU”. O fidelitate de-a dreptul penelopică. Până în prezent, i s-a dedicat o singură lucrare cu statut monografic: Serenela Ghițeanu, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana, Editura „Humanitas”, 2021. Excelentă cunoscătoare a operei anablandianei, criticul literar Serenela Ghițeanu împarte opera poetică a acesteia în trei perioade, cărora le dă și nume distincte, cu care poeta a fost de acord: 1. „VÂRSTA INOCENȚEI”, care cuprinde volumele: „Persoana întâia plural”, „Călcâiul vulnerabil”, „A treia taină”, „Cincizeci de poeme”, „Octombrie, noiembrie, decembrie”, „Poezii”, „Somnul din somn”; 2. „VÂRSTA REVOLTEI” – „Stea de pradă”, „Arhitectura valurilor”; 3. „VÂRSTA NELINIȘTII” –  „Soarele de apoi”, „Refluxul sensurilor”, „Patria mea A4”.

Ana Blandiana este membră a Academiei Europene de Poezie „Stéphane Mallarmé” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO). Nicolae Steinhardt a caracterizat-o într-un mod cu totul particular, asemănând-o cu un delfin. De-aici și titlul cărți cărții Selenei Ghițeanu. Ana Blandiana a scris și publicat și volume de versuri pentru copii. Cel intitulat „Întâmplări de pe strada mea” (1988) cuprinde și poezia intitulată „O vedetă de pe strada mea”, și de la care i se trage și  a patra interdicție de-a publica. De ce? Citiți câteva versuri și veți face cunoștință cu Arpagic, un personaj mai mult decât o „sosie” a celui mai „iubit” dintre români înainte de 1989: Nicolae Ceaușescu. „Cine e acest personaj, /Pe care-mi permit/ Să-l numesc cel mai vestit/ motan din oraș./ Căruia i s-au scris poezii/ Și s-au făcut portrete// Când iese la plimbare/ Toată strada emoționată/ Se îmbulzește să-l vadă/…/ Mașinile sunt obligate/ Să încetinească/…/ I se dau flori,/ Pâine cu sare/ Câte-o scrisoare/ În plic/ Și toată lumea strigă/ „arpagic!” (Poezia „O vedetă de pe strada mea”).

De ce a scris această poezie, ne-o spune însăși autoarea, Ana Blandiana. Într-o seară, aflată într-o vizită la o „familiile simandicoasă”, unde cei mai mulți invitați erau medici, unul dintre aceștia o întreabă de ce a scris poezia cu motanul. Răspunsul ei: „Profesiunile noastre seamănă: și unii și alții, suntem chemați să punem un diagnostic, bolnavilor sau societății, nu are importanță. Singura noastră obligație este ca diagnosticul să fie exact. Dacă ți s-ar interzice să mai pui diagnosticele, ai tăcea? Dar dacă ți s-ar cere să pui altele, false? Cu siguranță că nu. Cu mine este același lucru. Purtându-mă așa cum mă port , supunându-mă legii mele interne care este <<să scriu ce cred să public ce scriu>>, nu fac nimic extraordinar, îmi fac numai cinstit meseria mea de scriitor”. Am citit destul de multe jurnale ale scriitorilor. Un scriitor mai vertical sub aspect moral-spiritual, civic etc. decât Ana Blandiana nu prea am întâlnit decât în „Jurnalul de la Tescani” al lui Andrei Pleșu. Indiferent de situația în care s-a aflat pe parcursul vieții sale, Ana Blandiana și-a păstrat „nealterată” verticalitatea. Chiar dacă de multe ori, a plătit-o scump. Ea n-a putut fi decât ea, într-un singur exemplar. N-a fost nicicând o „trestie gânditoare” cum a definit omul Blaise Pascal (1623-1662, matematician, fizician și filosof francez): „Omul este doar o trestie, cea mai firavă din natură, dar este o trestie gânditoare”. Care este geneza volumului „Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal: 31 august 1988 – 12 decembrie 1989?  „Când în seara zilei de 31 august 1988 am aflat că, din nou, nu voi mai putea să public, am hotărât să încep un jurnal minuțios acestei perioade de viață…”Poeta ne face cunoscute în detalii convingătoare rolul/menirea acestui jurnal de 534 de pagini: „Abia scriind îmi dau seama ce viață închisă ducem: închisă la propriu, în casă, la masa de scris, și închisă la figurat, întâlnind în mare aceiași oameni…”; „Dimineață și zi întreagă la masa de scris. Nu e vorba decât de acest jurnal care începe să țină locul literaturii (…) simt că aceste pagini sunt necesare pentru că, prin acumularea de amănunte și de stări pasagere, vor explica ceea ce a fost, cum nu a fost posibil să fie”, „Zile de stat în casă. Din păcate, numai la completarea acestui jurnal, care începe să se transforme într-un înlocuitor de operă”.

Jurnalul este o specie literară ce aparține literaturii de graniță sau de frontieră, adică în el se îmbină realitatea cu ficțiunea. În cazul recentului jurnal al Anei Blandiana, ea „contrazice” această definiție. În volumul ce-l prezentăm, ficțiunea este absentă. Că așa este, ne-o dovedește scriitoarea Tatiana Niculescu, cea care scrie despre jurnalul prezent astfel: „Mai-mult-ca-trecutul” este „memoria trecutului, și vie, chinuitoare, actuală, eliberatoare prin mărturisire și onestitate. Abia de aici începe prezentul!”. Tot Tatiana Niculescu consideră că opera ce-o recomandăm spre lectură poate fi citită și ca un roman „distopic”, adică unul al unei lumi aflate în prăbușire, cum a fost cea din anii precedenți Revoluției din 1989: „O lume a penuriilor și a cozilor la orice, se desfășura sub supravegherea Securității. Minciuna devenise adevăr, furtul-virtute, înșelătoria, prilej de mândrie. O lume în prăbușire, nimeni nu are încredere în nimeni.” De obicei, autorii de jurnale își intitulează volumul simplu „jurnal”. Și sub acest aspect, Ana Blandiana este originală în felul de a-și intitula scrierile. Ea alege un titlu deosebit de original, dar și de plurIsemantic. Orice titlu este „o carte de identitate” a unei opere, el, pentru a nu-l uita, trebuie să fie inconfundabil. Când rostești romanul „Ion”, spre exemplu, nu te gândești decât la Liviu Rebreanu! Titlul ales de „mama” lui „Arpagic” este original inclusiv prin grafica sa: „Mai-mult-ca trecutul”. Ce îmi sugerează mie ca dascăl de citire acest titlu emblematic? În primul rând, el îmi spune că în carte nu vom cunoaște doar o perioadă din trecutul autoarei, ci mai mult decât atât! Mai mult decât o cronică a unor vremuri trecute, volumul este un portret și autoportret al scriitoarei, prin care ea rămâne și peste ani un nume în literatura română. Mulți scriitori români s-au autocaracterizat prin sintagme sau versuri memorabile: „Eu rămân ce am fost: romantic!” (Eminescu); „Sunt suflet în sufletul neamului meu” (George Coșbuc); „Nu sunt ce par a fi” (Ion Minulescu); „Sunt solitarul pustiilor piețe” (George Bacovia); „Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbește.” (Nichita Stănescu); „Singur printre poeți” (Marin Sorescu). Remarcabilul eseist Octavian Paler a avut nevoie de un întreg volum pentru a-și face „Autoportret într-o oglindă spartă”.

Caracterizarea/portretizarea unei persoane se poate realiza în diverse feluri: autocaracterizarea, caracterizarea de către alte persoane, sau cea pe care o ilustrează felul în care vorbește, ce face, cum relaționează cu cei din lumea în care trăiește, descrierea modului în care trăiește. Multe dintre acestea le întâlnim și în jurnalul Anei Blandiana. Acest aspect nu-i unul nou la această autoare. A făcut-o și în eseul „Autoportret cu palimpsest” (1985). Autoportretul de-acum este unul sintetizator, dar relevant, un adevărat laitmotiv al cărții: „Sunt așa pentru că nu pot fi altfel, indiferent dacă acesta este sau nu absurd.” Cum este? „Să scriu ce cred, să public ce scriu.”

Jurnalul este și un autoportret în oglinzi paralele, unul precum în cel care te privești și te uimești în liftul cu oglinzi de la Castelul „Peleș” din Sinaia. Sub acest aspect, volumul conține cea mai mare parte a aspectelor despre Ana Blandiana, pe care cititorul nu le-a mai cunoscut până acum: ea în ipostază de soție, de soră și fiică, de gospodină, de lucrătoare în grădină, de culegătoare de ciuperci, de prietenă cu prietenii pur și simplu. Este, în toate aceste ipostaze, cuceritor de autentică. După cutremurul din 1977, ea și soțul ei, scriitorul Romulus Rusan, și-au cumpărat o casă modestă la țară în localitatea Comana. În anul 1989, ei au făcut frecvent naveta între Capitală și acest sat. Casa de la țară, mereu în reparații, avea și grădină cu livadă. Cei doi scriitori făceau și reparații la casă, dar și toate categoriile de lucrări necesare într-o grădină în care cultivau de toate, culegeau fructele, făceau inclusiv vin și fierbeau țuică. Închipuiți-vi-o pe Ana Blandiana cărând în curte nisip cu roaba sau umblând la cules de ciuperci prin pădure și cunoscându-le de parcă toată viața ar fi făcut doar asta. Deși este jurnalul în care viața unui cuplu familial este în prim-plan, în el nu vom întâlni scene dintr-un jurnal intim, deși cei doi au avut un mariaj exemplar prin felul longeviv în care au străbătut neînfrânte valurile vremii. Ei se deosebeau în multe privințe, dar aceste deosebiri erau anulate prin faptul că ei se completau reciproc, așa cum în prietenia dintre Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, deosebirile i-au apropiat. Nu cred că greșesc și nici nu exagerez spunând că Romi era îngerul ei protector în toate privințele, inclusiv când era, în permanență, sub „lupa” neobosită a Securității ce le păzea locuința din București. Prezența lui era izvor de liniște permanentă, favorabilă actului ei creativ. În nici-o carte pe care am parcurs-o, nu am cunoscut un cuplu familial mai prietenos, mai sociabil decât cel al Anei cu Romi! Aproape că nu era seară în care ei să nu se afle în vizită la vreo familie prietenă, ori una dintre acestea să le întoarcă vizita.

Volumul „Mai-mult-ca-trecutul” ar putea avea motivat și subtitlul precum: anul incertitudini sau anul dezamăgirilor. De ce? Incertitudinea s-a născut din faptul că nimeni nu-i comunica în mod oficial cât va dura interdicția de-a publica. Dezamăgirile i-au fost în anul fatidic 1989 și mai mari, și mai multe. Ana Blandiana a avut ani de zile o rubrică permanentă în „România literară”. Acum, nu numai că i s-a luat dreptul de a scrie, dar nici măcar nu era bine primită în redacție. Tonul îl dădea, din păcate, poetul ardelean Ion Horea, redactorul-șef. În schimb, un om vertical, Dumitru Chirilă, șeful revistei orădene „Familia” i-a încredințat „Poșta redacției” la publicația înființată de Iosif Vulcan în 1865 și în care, în 1866, Mihai Eminovici debutat cu poezia „De-aș avea”, prilej cu care Vulcan i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu. În anul 1989, poeții neomoderniști (generația 1980!) se făceau că n-o văd. Prozatorul Augustin Buzura a devenit duplicitar, cum e mai rău. Marea dezamăgire a constituit-o președintele Uniunii Scriitorilor de-atunci, prozatorul Dumitru Radu Popescu. „Nu-i păsa de situația mea (…)  ca o ființă nearticulată (…) o ființă care prin lipsa ei de demnitate și de prestigiu, prin lipsa ei de conștiință mi-ar fi trezit mila, dacă nu mi-ar fi trezit revolta (…) Și când te gândești cât de superb ar putea fi un președinte al scriitorilor spunând adevărul, luptând cu cei ce spun adevărul!” O monumentală ipostază a unui intelectual ce între morală/conștiință/adevăr – prețuiește mai mult funcția!!

În schimb, au rămas ei înșiși scriitori precum Octavian Paler, Dumitru Micu, Gelu Naum, Geo Bogza, Angela Marinescu, Zigu Ornea, Domokos Géza, Ion Pop, Gabriela Adameșteanu, Gabriela Melinescu, Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, pictorul Corneliu Baba etc. Nu greșesc prea mult spunând că Ana Blandiana, prin deosebit de caleidoscopicul conținut al jurnalului său, ne oferă și o imagine veridică a lumii scriitoricești din România dinainte de 1989. O lume despre care nu poți scrie decât în „stihuri pestrițe”, întrucât aici invidia este la ea acasă. Invidia o au cei cu funcții sau cu operă „subțire”. Ea s-a dorit o „armă” înlocuitoare, a singurii căi spre succes – valoarea, harul scriitoricesc, pe acesta nu-l poți negocia cu nimeni, îl ai sau nu-l ai, nici măcar carnetul de partid nu ți-l poate oferi drept „premiu” pentru fidelitate. Prin tot ce a făcut, prin felul vertical în care a făcut față „vânturilor, valurilor”, vremurilor, Ana Blandiana ne-a convins că singura „ARCĂ A LUI NOE” este talentul, dublat de o verticalitate moral-spirituală constantă și neîncovoiată!

profesor OCTAVIAN GUȚU,
Șimleu Silvaniei