Raftul cu carte: Actriţa Oana Pellea, despre ea şi lumea de azi

Motto: „Mi-e dor de oameni delicaţi şi buni. De oameni deştepţi şi generoşi. De educaţie şi tradiţie. Mi-e dor de bun simţ şi bunăvoinţă.” (Oana Pellea)

Destăinuirile actriței Oana Pellea le cunoaștem citind cartea sa de debut intitulată „Jurnal 2003-2009”, apărută în 2009 și reeditată în 2022, la Editura „Humanitas”. Oana Pellea este unica fiică a regretatului actor Amza Pellea (1931-1983), cel cunoscut publicului din filmele de mare success în care a fost în prim-planul acțiunii: „Decebal”, „Mihai Viteazul”, „Columna”, „Dacii”, „Haiducii”, „Tudor Vladimirescu”, „Duios Anastasia trecea”, „Ciprian Porumbescu”, „Osânda”, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, „Nea Mărin miliardar”. Actor de film și teatru, Amza Pellea face parte dintr-o „generație de aur” a scenei și filmului românesc – Radu Beligan, Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Mircea Albulescu, Mitică Popescu, Iurie Darie, Sergiu Nicolaescu, Olga Tudorache, Nicu Constantin, Marin Moraru, Tamara Buciuceanu, Octavian Cotescu, Adrian Pintea, Toma Caragiu, Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Draga Olteanu, Ilarion Ciobanu, Stela Popescu… Cu ei, orice țară ce prețuiește valorile s-ar fi mândrit să-i aibă. Succesul filmelor în care ei sunt admirați de cinefili este și azi neofilit. Și în zilele noastre, filmele în care acești monștri sacri ai artei românești joacă, apar la multe posture de televiziune, în comparație cu numărul peliculelor realizate după 1989, acestea fiind o adevărată „rara avis”. Autoarea cărții „Jurnalul 2003-2009”, Oana Pellea, fiica Domnicăi și a lui Amza Pellea, s-a născut la 29 ianuarie 1962 în București. A absolvit „Academia de Teatru și Film”, între 1984 și 1987, a fost actriță la Teatrul din Piatra Neamț, iar între 1987 și 1999, la Teatrul „Bulandra” din București. Din 1999, a devenit liber-profesionistă. După aceea, vom întâlni-o jucând în producții cinematografice franceze, engleze, italiene. Participă la turnee de teatru în străinătate – Marea Britanie, Europa, SUA, Asia. A reprezentat România în numeroase jurii internaționale de teatru și film. Majestatea Sa Regele Mihai I al României, i-a acordat Oanei Pellea decorația „Crucea Casei Regale a României”, în 25 octombrie 2012. Pentru activitatea teatrală și cinematografică cuprinzând peste 20 de roluri principale, a obținut numeroase premii, atât în țară, cât și pe plan international. Tot un mare premiu a fost pentru ea și faptul că „Jurnalul 2003-2009”, la debut, s-a publicat în 15.000 de exemplare în iunie 2009, iar în octombrie același an, se ajungea la 22.000. Jurnalul, ca specie literară, face parte din așa-numita literatură de graniță sau frontieră, alături de amintiri, autobiografii, memorii, confesiuni, jurnale de călătorie etc. În ele se îmbină atribute ale literaturii beletristice sau artistice, cu cele ale textelor nonficționale. Cartea Oanei Pellea este una atipică în cadrul acestei categorii de texte numite și autobiografice, autoficționale, în care autorul este deopotrivă subiect, narator, personaj, dar și un prim destinatar. Opera ce-o oferim azi pentru lectură nu este una prea bogată în epic, în fapte și întâmplări din viața autoarei, cum ne-am obișnuit să aflăm din astfel de scriituri. Locul acestora îl vor lua în cea mai mare parte reflecțiile despre ea și lumea în care a trăit. Așadar, o carte ce ne oferă o „dezbrăcare” de gânduri și meditații de-o mare actualitate, oferite nouă într-un stil cu adevărat specific unui calofil, adică al iubitorilor de scris elevat. Exegeții au remarcat că Oana Pellea „ne oferă frânturi de suflet, de amintiri, de oameni, de viață. Ne oferă liniștea împărtășirii propriei tristeți… O spovedanie a propriului suflet în fața propriului eu”. Cum o face, ne-o dezvăluie scriitoarea Ioana Pârvulescu, scriitoare și critic literar, profesor universitar la Litere în București, într-o originală prefață adresată autoarei sub formă epistolară: „M-a uimit să găsesc în notațiile tale lucrul pe care numai scriitorii adevărați îl au: amprenta stilistică. Nu pot să nu constat din el că ai talent. Cuvintele tale au mimică, au gestică, au tot ce le trebuie. Și inteligență. Sunt unele formulări incredibil de expresive… găsești cuvintele în stare să nu ucidă viața din lumea efemeridelor care suntem”. De ce s-a apucat Oana Pellea de scris? „Cum să scap de toate gândurile astea? Poate dacă le public, dacă le dau drumul prin casele și capetele altor oameni, scap eu de ele…” Cititorul jurnalului s-ar fi așteptat la dezvăluiri picante despre tatăl autoarei. Sunt foarte, foarte puține! În schimb, pagini întregi ne oferă chipul suferind al mamei sale Domnica, suferindă de-o boală incurabilă și grija pe care i-a purtat-o Oana. Personalitatea actriței o aflăm atât din modul de-a vedea lumea, dar și din autocaracterizările sale fără rest, adevărate autoportrete într-o oglindă. O reconstituim printr-un colaj întrucât ea este „risipită” de-a lungul operei: „eu cred în frumusețea oamenilor”; „am o incredibilă fugă de ceea ce înseamnă viață socială. Dacă aș putea să joc pe scenă și apoi să mă închid în lumea mea, aș fi fericită”; „Ce-mi place? Bunul simț!; Inteligența umorului; Curiozitatea de a afla cine sunt; aventura lecturii; înfrângerea răului din mine; pacea, comunicarea, să văd lumea, să caut peste tot fărâma  de bun și frumos; să dau valoare lucrurilor; să mă lupt cu defectele mele…” Are un adevărat cult pentru Patapievici, Eugen Ionescu, Octavian Paler, Alexandru Paleologu. Deosebit de numeroase și originale, de-a dreptul surprinzătoare unele, sunt și opiniile sale despre lumea de azi. Doar câteva exemple: Despre România: „Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educație, subcultura, mârlănia, mitocănia, suficiența!”. Nu poate decât să subscrie la felul în care a descries-o Regina Ana în opera „Cartea Majestății sale Regina Ana”: „O țară dureros de frumoasă, batjocorită”. Vrem o țară ca afară? „Mi-e lehamite de o populație needucată care nu știe să vorbească românește, dar se vrea europeană, care habar nu are de cultură, dar se vrea în lume și în Europa”. Ce-ar zice Caragiale despre noi, cei de azi?: „Cred că își dorește foarte tare, de departe, în timp, să nu mai fie actual. Asta ar însemna că România a evoluat. Dar cred că e trist și fiindcă după atâția ani e foarte actual”. Pe Oana Pellea și școala de azi o dezamăgește, iar propunerile ei sunt concrete și benefice: „De ce nu se predă în școli materia <<cum să învățăm să înțelegem?>>. Învățăm tot felul de prostii, numai cum să înțelegem ce învățăm nu ni se predă. Studiem procesul de învățare, nu de înțelegere”. Excelentă modalitate concretă de a preveni analfabetismul funcțional! Acesta apare, în viziunea ei, și datorită menierei de necomunicare interumană de azi: „E o invazie de tehnologie înspre comunicare care ne duce ușurel spre o necomunicare perfectă. Sunt deja oameni care vorbesc cu ton de telefon sau de computer. Fără nuanțe, fără sentiment, fără căldură. Sunt eficienți și reci ca o mașină”. Televiziunea? „Câteodată vezi lucruri mult mai interesante la TV când e închis”. Presa de azi? „Aceeași plângere, fondată, că ziarele scot în evidență numai urâțenia, jegul și scandalul de ultimă speță. Dacă ești străin și citești ziarele românești, ai certitudinea că te afli în iad. Nimic, sau aproape nimic bun, care să dea speranță”. Am citit unele jurnale. Primul este cel al lui Eugen Barbu. Îmi plac pentru că ele, consider eu, ne oferă o fructuoasă călătorie în lumea interioară a personalității autorilor, toate sunt oglinda fidelă a unui mod de-a te forma, de a realiza ceva, de-a trăi viașa frumos și cu rost. În ultimii ani, am citit sau recitit jurnalele lui Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian, Radu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Mircea Zaciu, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu… Citesc periodic în „Dilema veche” jurnalul ce-l oferă Andrei Pleșu cititorilor sub titlul „Note, stări, zile”. Lectura lui este și pentru mine o desfătare spirituală. Consider că în zilele noastre, jurnalele precum și celelalte texte de graniță sunt cărțile bestseller. Nu știu câți iubitori de lectură vor citi romanul „THEODOROS”, publicat nu de mult de Mircea Cărtărescu. În schimb, pariez că „Jurnalul” Oanei Pellea au facut-o deja nenumărați români, de la ediția princeps (cea primă) și până la cea recentă, din 2022. Pentru mine, parcurgerea acestei creații a Oanei Pellea a fost prilej de multiple bucurii spirituale. Un motiv este și acela că am găsit în fermecătoarele ei pagini scrise cu o sinceritate specifică unei spovedanii religioase, o sumedenie de fraze/expresii/locuțiuni cu valoare de aforisme/de cugetări la care am subscris. E semn că avem prin „Jurnal” cartea unei actrițe ce are „fruntea plină de gânduri”. Dacă le-am extrage, am putea publica o adevărată culegere de „gânduri botezate”, deci trăite nemijlocit, purtând, firește, pecetea unei autoare ce-a viețuit într-un mediu de cultură, atât în țară, cât și în străinătate, unde a fost, de asemenea, mult prețuită. Spre a-mi desfăta cititorii, reproduc unele dintre ele: „Pe verticală te poți cățăra, pe orizontală doar te târâi”; „Medicii sunt niște ființe extraterestre care au venit printre noi ca să ne ajute să murim puțin mai încolo și mai fără dureri”; „De ce avem mai mulți Costici decât Patapievici?”; „Bătrânețea fără umor este, cred, cel mai groaznic lucru pe care îl poți trăi”; „Așa cum trăim, așa plecăm din lume”; „Un gând scris capătă mai multă consistență, capătă materie, devine material”; „Bătaia clopotelor e amplificarea bătăilor inimii noastre”; „Îi face bine omului să gândească și să scrie”; „Credința te spală de păcate și te lasă mai curat și mai luminos”; „Nu există nicio scuză atunci când din cauza ta mor oameni care ar mai fi putut trăi”; „Barem la atât să folosească un copil. Să apere memoria părintelui”; „Îmi imaginez că un gând e un copac cu rădăcini în creierul meu”; „Ca să existe hârtia asta, pe care apar cuvintele mele, a murit un copac?”.

În finalul jurnalului, diarista (așa se numesc autorii acestei specii literare) își caracterizează opera și le mulțumește printr-o scrisoare virtualilor ei cititori: „Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați odihnit ochii pe bucățile mele de gând. Dacă, din întâmplare sau nu, ai citit această carte, Lumina Domnului să fie cu tine!”

profesor Octavian Guțu,

Șimleu Silvaniei