Vârșolț, Golgota și urmele de gloanțe

Peste Golgota a început să ningă. E o atmosferă tristă, desprinsă parcă dintr-un film mut. Aici, în această dimineață de decembrie, este o liniște apăsătoare. Se văd urme de gloanțe. Să fie din război, să fie urmele unor gloanțe rătăcite de vânători pierduți în ceață? Nimeni nu știe. Urmele sunt acolo, se văd, iar mulți dintre noi nu știm că Sălajul adăpostește locuri pentru care alții ar plăti să le vadă. Așa suntem noi, românii. Fericirea e lângă noi, dar nu o vedem și o căutăm la mii de kilometri.

Mi-am propus de multă vreme să ajung la pivnițele din dealul căruia localnicii din Vârșolț îi spun „Golgota”. Mi-am găsit momentul exact într-o dimineață friguroasă și umedă de decembrie. Mi-am lăsat copilul la școală și am pornit nervos spre Vârșolț. Eram adormit, am rămas fără cafea. Nevastă-mea râde, știe că nu îmi place cafeaua la „aparat”, o vreau pe aragaz, la ibricul ăla rusesc, vai de mama lui. Mă îndulcesc cu un ceai de mentă, îmi trag șapca pe chelie, urc în mașină și pornesc spre Vârșolț. E o vreme de îți vine să stai în pat, să te ascunzi sub plapumă. Naiba știe de ce mi-am ales meseria asta, să umblu toată ziua ca un descreierat. Ajung relativ repede în Vârșolț și intru la primărie. Breda Lajos, primarul, e acolo. Vorbim despre proiecte, despre bani, fonduri, dar îl rog să-mi spună și despre pivnițe. Zâmbește, devine rapid serios. „Avem aproape 400 de pivnițe. Unele sunt foarte vechi. Pe o pivniță se vede o inscripție de pe la începutul anilor 1900, poate sunt și mai vechi. Încercăm să le includem într-un proiect turistic. Drumul a fost amenajat, iar acum se lucrează și la introducerea rețelei de curent electric. Avem turiști inclusiv din Ungaria, Olanda și Franța. E o zonă frumoasă. Aici este viță de vie, oamenii fac vin și îl păstrează în pivnițe, jos. Deasupra sunt camere ce pot fi locuite. Se vine mai ales sâmbăta sau duminica, oamenii lucrează în vie, pun ceaunul pe foc, mâncarea este pregătită, iar slănina este pusă la fript. Sunt pivnițe pe care unii le lasă moștenire. Avem și câteva foarte vechi, pe unele se văd urme de gloanțe, poate sunt din război, cine știe”, îmi spune primarul Breda Lajos. Vorbim rapid și despre administrație, îl salut și pornesc spre „Golgota”. Ce vreme, domnule! E frig, a început să fulguiască, iar ceața e deasă rău. Ies din sat și virez la stânga. Drumul mă duce până în vârful dealului. Parchez și cobor.

E ceață și nu văd aproape nimic. Mai că îmi vine să mă înjur. Cum de am venit să văd minunățiile astea exact într-o asemenea zi, pe o vreme de rahat?

O lume uitată

Zăresc o potecă. Duce undeva, în stânga. Fulguiala se transformă în ninsoare. Mă bucur că ceața dispare încet, dar sigur. Poteca e acoperită parcă de pruni înalți și bătrâni. În jur sunt doar căsuțe mici, unele ascunse sub pământ, doar acoperișul este afară, dar și țiglele sub formă de solzi sunt acoperite cu  un mușchi gros, lăsat de vremuri, de anotimpuri, de frigul iernii și arșița verii. Visez, parcă sunt în filmul ăla, știți voi, cu inelul și hobbiții. Nu, nu vreau să mă întâlnesc cu vreun omuleț din film, m-aș speria îngrozitor. Stai, mă prinde cineva din spate! Se aude un foșnet, tresar și dau să fug. Ce prost sunt. Gluga de la haină s-a agățat în creanga uscată a unui prun. Râd ca un idiot. Nu e nimeni pe deal. Sunt eu, fulguiala, ceața și pivnițele înghițite parcă de pământ. Mă afund pe poteca întunecoasă. Haina mi se udă repede, șapca la fel. Într-o mână am reportofonul, iar în cealaltă telefonul. Ce naiba fac eu cu reportofonul pe ulița pustie, intervievez ciori, vorbesc cu bufnița din prun? Doamne, m-am tâmpit! Îmi bag reportofonul în rucsac și încep să fotografiez. În dreapta e o pivniță micuță, ascunsă parcă de ochii lumii. E văruită, are pereți din pământ, acoperișul din ciripuri vechi, mâncate de timp, de liniște, de atâția ani.

Fereastra e mică, prăfuită, nu văd nimic la interior. Un butoi uscat stă lângă ușă. Văd și un balot de paie. Acolo s-a odihnit cineva. Via este multă în zonă, e frumoasă, îngrijită. Hmmm, nu beau, dar parcă ar merge un vin roșu, acrișor. Îl simt, miroase a struguri. Râd iar, nu doar că vizez, mă sperii, ci am început să am și pofte. În stânga, alte pivnițe îmi captează atenția. Totul  e ud în jur și parcă vine noaptea. E numai 9 dimineața. Fulguiește tot mai tare. Vreau să întâlnesc pe cineva, să îmi povestească, să mă așez lângă o sobă în care arde focul. Nu e nimeni. Sunt doar eu, pivnițele, via și vârfurile parilor ascuțiți ce se văd în depărtare.

Lampa din fereastră

Mă afund în lumea asta simplă, nu se aude nimic, nu tu mașini, nimic, doar foșnetul crengilor de prun. Îi văd acoperișul. E o pivniță ce pare foarte veche. Să fie oare asta cea mai veche? Nu, nu știu. Mă apropiu, nu văd nimic pe grinzile din lemn. Are fereastra mică, sunt și zăbrele. Clar, aici sunt butoaie cu vin. Dau la o parte pânza de păianjen și îmi ațintesc ochii spre sticla prăfuită. Zăresc ceva ce pare a fi o lampă. Nu cred că e folosită de multă vreme. Nici pivnița nu pare să aibă stăpân. Cine știe, poate s-a prăpădit. E înconjurată de vegetație uscată, iar în ușă a fost uitată o crenguță.

S-a uscat de mult, de mult prea mult. Ușa este mâncată de carii, are multe găuri, un vânt puternic și s-a dus. Așa ne vom duce și noi într-o bună zi, dar nu acum, numai Dumnezeu știe când.

Blugii, noroiul și picioarele înghețate

Rămân sub prispa pivniței. Aici nu mă ninge, nu mă plouă, dar nici cald nu îmi este. Îmi privesc ghetele. Parcă trebuiau să mă protejeze de umezeală. Am dat o grămadă de bani pe ele, sunt de munte, drumeții, știți voi. Rahat pe băț. Apa și-a făcut treaba, a intrat unde a vrut ea. Totul e o păcăleala. Simt că mi-au înghețat picioarele. Râd iar. Sunt plin de noroi, blugii sunt stropiți, sunt ud leoarcă. Sunt un fraier, asta sunt. Mă afund și mai tare pe poteca cu pivnițe. Uit de toate și de toți. Asta și vreau. Nu mai fac fotografii.

Ascult fulgii cum se lovesc de tabla de deasupra mea. Și lemnul putrezit din grindă parcă e tot mai fericit. I-a venit sfârșitul, e fericit că pleacă. El se duce, dar dealul „Golgota” rămâne aici. Vreau să rămân și eu, să stau, să zac în liniște, în ninsoare, în ceața groasă dintre pruni. Aici mă simt în siguranță. Mă trezesc la realitate, îmi sună telefonul, e Cherecheș, un bun prieten. Îmi propune o ieșire, un colț uitat din Sălajul ăsta mic, știți, ăsta căruia unii îi spun Zalău. Și sunt mulți care habar nu au unde este Sălajul, iar vinovați pentru asta suntem și noi, ei, tu, noi toți!