Un tată, trei copii și o poveste tristă

Privirea lui Adișor m-a cutremurat. M-a privit lung și zâmbitor. A tresărit când l-am rugat să își cheme frații. Mi-a explicat că sunt pe câmp, aveau grijă de animalele familiei. L-am convins să-i cheme, iar într-o clipă, trei suflete minunate mă înconjurau. M-am topit și am vrut să fug, dar era prea târziu.

Uneori urăsc meseria asta de jurnalist. Cred că am îmbătrânit pentru că încă mă duc pe teren, îmi place munca pe teren, găsesc oameni minunați și mă încarc cu energia lor. Alteori e trist, iar tristețea asta mă lovește în creștet. Un bun prieten m-a chemat de mai multe ori să descopăr o altfel de familie, un tată și trei copii. Cred că au trecut două luni până am reușit să ne sincronizăm, iar într-o zi de februarie ne-am urcat în mașină și duși am fost. Călin mi-a explicat că tatăl celor trei copii este singur de ceva vreme. Ea a plecat în altă parte, s-a dus, nici nu contează unde și nici nu o învinovățim. Cine suntem noi să punem etichete? Femeia a plecat pe vremea când mezinul familiei, Marius, avea trei ani. Tatăl se descurcă cum poate, dar o boala l-a țintuit acasă. N-a renunțat și crește animale, îmi spune prietenul meu. Ajungem la Zimbor și virăm la dreapta, spre Cuzăplac. După câteva sute de metri, pe partea dreaptă, vedem o casă simplă, o gospodărie ce pare tristă. Parchez mașina în afara drumului și ieșim. Într-o clipă, un băiețandru înalt și subțirel, ce poartă cizme de cauciuc, e lângă noi. Zâmbetul lui e larg, iar ochii luminoși. Îl salutăm și ne salută. Prietenul meu îl cunoaște. A mai fost la ei, i-a ajutat  de atâtea ori și îi mai ajută, dar nu îi place să se laude cu asta. Ne salutăm. Pe băiat îl cheamă Adi și are 13 ani. E bucuros că îl vizităm, îi spun cine sunt și cu ce gânduri am venit. Călin îl roagă să o cheme pe Oana, pe sora sa, dar și pe Marius, fratele cel mic. Adișor ne spune că cei doi sunt pe câmp cu animalele. Aleargă într-un suflet peste arătura întinsă și se întorc toți trei. Marius ajunge ultimul, e înfofolit. Are șase ani, dar pare mai mic. E îmbrăcat gros, poartă o căciulă ponosită, dar călduroasă, cred. Oana ne salută și ea. Fata râde, e bucuroasă, dar puțin neliniștită, animalele au rămas singure.

Un tată și ochii țintuiți spre cer

Intrăm în curte. Casa pare veche, iar în curte sunt urme multe de animale. E plin de noroi frământat de picioarele animalelor. Suntem întâmpinați de niște câini prietenoși și zdrențuroși. Ne apropiem de casă. Văd semne clare că aici se muncește, dar  lipsa mamei este evidentă. Înaintăm, iar în ochi îmi sar imaginile unor jucării, resturile unei păpuși acoperite de noroi și bicicleta fără roți. Tot timpul am crezut că sunt un tip rezistent, dar de data asta ochii…

Nu înțelegeam unde este tatăl lor, dar Călin mă poftește în casă. Tocmai ce vorbise cu cel pe care îl căutam. Era în casă, țintuit la pat. Venise doctorița să-i facă niște injecții, nu mai putea călca, s-a întâmplat ceva. Am intrat în casa tristă, am dat într-un mic hol, iar în dreapta am zărit o mică sobă cu trei oale, toate goale.

Călin a deschis ușa și am intrat în camera din dreapta. Acolo, pe pat, stătea tatăl celor trei copii. Îl simt rușinat, îmi spune că muncește, dar acum s-a îmbolnăvit. Omul suferă, cred că are și o altă boală. Jumătate din față îi este acoperită cu o pată roșie, pare cumplit. Pe obrajii bărbatului curg lacrimi, îmi spune că e singur și că nu vrea să renunțe la copii. „Domnule dragă, acum sunt bolnav, dar doctorița mi-o spus că mă fac bine. Uite, am mâini și picioare, iar câtă vreme le am, eu la copii nu renunț. Dacă mor, atunci e altceva, atunci nu mai am ce face, vine statul și îi duce”, îmi spune bărbatul. M-am cutremurat, iar gândul mi-a fugit spre puii mei de acasă. Trag aer în piept și încerc să îmi revin. Pe dracu, sunt terci!

Pită cu margarină și salam

Mă uit în jur, nu e cum trebuie să fie. E trist, mult prea trist. Aici e de muncă, e nevoie de sprijin. Adișor se așază pe marginea patului, lângă tatăl său incapabil acum să stea pe picioare fără sprijin. Lângă mobilă zăresc un mieluț, nu cred că are mai mult de o zi-două. Oana vine și ea și se cuibărește în brațele lui Călin. Doamne, ce imagine. Îl caut pe Marius, mezinul familiei. Își dă șapca jos și tace. Privirea îi este împietrită, îl văd și simt că e trist, mult prea trist pentru un copil de vârsta lui. Am uitat să vă spun. Înaintea noastră, cineva a poposit în curtea familiei. Un bărbat și o femeie au adus câteva pachete cu mâncare caldă. L-am întrebat pe Adi dacă a mâncat ceva la școală. „Am mâncat pită cu margarină și salam. Io mi-am pus, ne-o dat și de la școală”, îmi spune Adi. Tatăl se ridică cu greutate și îmi spune că le face de mâncare, că mănâncă împreună, că muncesc, au animale, vaci și oi. Cineva le-a furat un cal, le-a furat și din oi. „Mă numesc Radu și am 53 de ani. Femeia m-o lăsat, s-o dus, domnule, ne-o părăsit. Am băgat divorțul, ce era să fac. Am rămas cu cei trei copii. Ea s-o dus când Marius avea 3 ani. O mai venit, dar a plecat iar. Ne descurcăm cum putem. Eu nu renunț la copii. Muncesc, am fost și angajat, dar vedeți, nu mai pot merge să mă angajez. Sunt trei copii, trebuie să am grijă de ei, trebuie îngrijite și animalele. Mai vindem, ne mai dau lapte. Mulg și eu, mulge și Adișor. Și el știe mulge vacile și oile. Uneori ne mai certăm, dar ne împăcăm, suntem noi și Dumnezeu, nu suntem singuri”, îmi spune bărbatul.

Cărțile și biscuiții

Mi-am întors privirea către dulapul de lângă perete. Văd două rânduri de cărți și caiete. Adișor îmi spune că cele din stânga sunt ale lui, iar cele din dreapta ale Oanei. Pe cărțile Oanei stă un pachet cu biscuiți. Toți trei se duc zilnic la școală. Vine microbuzul școlii, oprește la poartă și îi duce. Adi are și o bicicletă, cu ea se mai duce la magazinul din sat. Cărțile și caietele par îngrijite. Încerc să le spun că școala este calea, este scăparea. Cei trei nu înțeleg, poate Adi care dă din cap. E fericit, are 15 oi. Adișor se duce în hol și se întoarce cu un pachet de mâncare. Deschide cutia și începe să mănânce. Oana preferă o cutie de iaurt, iar cel mic rămâne nemișcat lângă perete. Este cutremurător de liniștit, iar privirea mezinului e fixă. Ne privește lung și apăsat. Nu știu ce e în sufletul lui și mi-e teamă să aflu. Nu știu, nu doresc nimănui… Îmi vine să înjur și o fac, dar în gând. Sunt nervos, îmi vine să strâng pe cineva de gât, dar nu știu pe cine, e absurd. Radu, tatăl, îmi povestește, îmi spune că se descurcă, nu cer nimic la nimeni. Casa nu este racordată la rețeaua de curent, e mult prea departe. De 700.000 de lei este nevoie pentru a duce curentul până la casa lor, îmi spune Călin, el fiind și cel care le-a dus un generator, iar alții le-au montat niște panouri solare. Sunt oameni cu inimă, oameni care i-au ajutat, dar tatăl și pruncii lui n-au cerut și n-au cerșit. Sunt demni, sunt drepți, așa îi simt eu. Acolo e o poveste de viață, o lecție ce trebuie învățată și spusă celor care veșnic sunt nemulțumiți și se plâng la orice adiere de vânt. Radu ne asigură că îi îngrijește pe copii, au casă, au animale, au curte. Bărbatul își dorește ceva, își dorește să fie sănătos, să poată munci, să aibă grijă de copii. Călin iese din cameră, iar eu îl urmez.

Să faci foc, Radu

Călin mă cheamă să văd ceva, intrăm într-o altă cameră. Casa are două camere și un hol, e împărțită în trei, cred eu. Acolo e ceva mai rece. Călin îi spune lui Radu să facă foc, se apropie seara și e frig. Gospodăria e în mijlocul câmpului, în partea dreaptă a drumului, în direcția Cuzăplac. E timpul să plecăm. Îi cer lui Radu să ne spună de ce anume are nevoie, cum îl putem ajuta. Puțin rușinat, bărbatul nu spune nimic. Se încumetă și ne dezvăluie că acoperișul casei e șubred, că a fost afectat de furtuna de acum câțiva ani. Și curentul, mama lui de curent, chiar nu putem face nimic? Radu ne promite că va continua să-i îngrijească pe copii. Îi dau lacrimile. Mă uit la Marius, copilul cel mic, și îmi dau și mie lacrimile, dar mă stăpânesc. Sunt un prost. Cine naiba m-a pus să îmi aleg meseria asta. Ieșim, Oana râde, suntem și noi bucuroși. Tatăl îi atenționează pe copii să nu scape animalele din ochi, să nu intre pe terenul altuia. Oana prinde în mână o cutie de iaurt cu piersici și pornește sigură spre animalele de pe câmp. Marius o însoțește, iar Adi a rămas în casă. Mănâncă și se duce și el pe câmp, acolo lângă plopul cel gros, la animalele de lângă vale. Eu și Călin pornim către casă. Au fost câteva clipe de tăcere. N-am știut ce să îi spun. Nu i-am spus nimic, e un om deosebit. Păcat că l-am descoperit abia acum. Nici vouă nu vă spun nimic, dar vin cu o mare rugăminte. Vizitați-i pe acești copii, oferiți-le un zâmbet, o vorbă bună, poate chiar și o îmbrățișare, iar de restul știți voi, sunteți oameni mari, iar ei sunt acolo și vă așteaptă.

Adrian Lungu