Sălajul, cerul cu foc și cătunul cu nouă oameni

Are peste 80 de ani, de câteva ierni este singură, trăiește într-un cătun cu o mână de oameni și este păzită zi și noapte. N-am crezut asta până când paznicii m-au luat și pe mine în primire. M-a salvat Ileana, paznicii s-au îndepărtat, iar eu am intrat într-o altă lume, în mijlocul Sălajului.

Meseria asta de jurnalist este boală grea, te macină, îți dă dureri de cap, dar nu mai poți scăpa de ea. Uneori obosesc, nu știu ce naiba fac a doua zi, nu am idee ce sau cine mă așteaptă. Azi dimineață nu m-a așteptat nimeni, iar eu m-am trezit cu noaptea-n cap, să-mi trimit reportajele la radio și să pornesc spre o poveste. L-am sunat și pe Monel, un bun prieten. Eram bucuros că urma să am companie. Monel n-a răspuns, iar eu n-am mai așteptat. Mi-am băut rapid cafeaua, mi-am pus acumulatori în reportofon și am pornit către cătunul Periceiu Mic. Căldura din mașină m-a toropit rapid și, somnoros cum eram, am uitat să virez la stânga în intersecția de la Hereclean. Linie s-a făcut drumul spre Sărmășag. Cu gândul am pornit spre Periceiu Mic, dar cu fapta eram la naiba în praznic, am ajuns deja la bariera din Bocșa. Abia la intrare în Sărmășag mi-am dat seama că sunt un idiot, că trebuia să mă duc spre Vârșolț. Nu-mi venea să cred. Am și eu gândurile mele, problemele mele, uneori uiți, ești tulburat. Într-o jumătate de oră eram în Pericei, am virat spre dreapta și nu m-am oprit până în cătunul Periceiu Mic. O ploaie măruntă și nori grei s-au abătut asupra locului. Nimeni pe drum, un drum asfaltat, bun. Îmi las mașina pe marginea șoselei înguste și pornesc spre case. Pustietatea m-a lovit în plin. Nu știu dacă sunt zece case în cătun, sat nu-i pot spune. Cele mai multe par pustii. Strig în speranța că cineva o să iasă, că vreun localnic va povesti cu mine despre viața de acolo, din vârf de deal. Liniște, nimic. Ploaia devine deranjantă. Îmi pun căciula pe cap, îmi acopăr reportofonul și pornesc spre centrul cătunului. Am mai fost acolo. M-a dus primarul comunei Pericei, Boncidai Csaba. Mi-a prezentat o sălăjeancă strașnică, o femeie care a trecut prin multe, dar care era fericită. Speram să o întâlnesc din nou.

Paznicii, nădragii agățați în gard și teama de singurătate

Am început să urc dealul, dar ochelarii îmi erau aburiți. Îi scot, văd destul de rău. Zăresc gospodăria femeii. Gata, îmi zic în gând, o întâlnesc pe tanti Ileana și îmi povestește iar. Mă trec fiorii, pe stâlpul de lângă casă văd o tăbliță. Pare un panou pe care scrie ceva. Îmi era teamă de ce e mai rău, mă temeam că femeia a plecat în altă lume, iar casa era de vânzare. M-am apropiat de poartă, nimeni, nimic. M-au trecut fiorii. Oare chiar s-a dus și femeia asta? Mi-o amintesc, știam că a rămas singură, dar era tare de treabă, povestea, era omul care se bucura de bucuria ta. M-am apropiat de gard și am început să strig ca un descreierat. Stai, văd niște găini în curte, iar ferestrele nu sunt acoperite. Lângă ușa de la intrare se văd niște papuci din cauciuc. Uff, e bine, sunt speranțe. Strig iar de lângă gard. Cineva mi-a răspuns. Aud un lătrat gros, ferm. La naiba! Iubesc câinii, dar uneori îmi este teamă de ei. Unul m-a mușcat în timp ce alergam pe centura Zalăului. Și m-a mușcat rău. Ciobanul era „rupt”, sprijinit în botă, omul privea nepăsător. Am scăpat, iar mușcătura s-a vindecat. Acum mă temeam iar și în fața mea erau doi câini, unul părea mai fioros, gata să mă apuce de picior. Oameni buni, nu știu cum și în cât timp s-a întâmplat, dar m-am trezit în vârful gardului de la casa femeii. Câinii lătrau și mai tare, eu strigam, dar părea că nimeni nu mă aude. Încerc să mă mișc și aud un zgomot, ceva ce m-a dus cu gândul la nădragii rupți. Mi-a intrat vârful din gard în nădragi. Dă-i în mă-sa de nădragi, câinii să nu mă muște. Încep să le vorbesc, cuțu, cuțu, vă dă tata pâine (pâine pe naiba că nu aveam nimic la mine, ce să le dau, reportofonul?). Vorbele mele păreau în vânt. Câinii nu se mișcau de lângă mine, iar eu strigam. Măi, bine că nu m-a văzut nimeni. Am peste 1,90 metri și aproape o sută de kilograme, dar ditamai omul din mine urla într-un vârf de gard. Câinii se opresc brusc. Întorc capul și o văd pe tanti Ileana care râdea, nu-și putea stăpâni râsul văzându-mă în vârful gardului. Râde ea, râd și eu, eu mai mult rânjesc forțat. Probabil că eram roșu la față. Cu barbă și căciulă pe cap, femeia nu m-a recunoscut. Le strigă câinilor, iar paznicii intră rapid în curte. Se face liniște, răsuflu ușurat și cobor. Dau bună ziua, îmi scot căciula și îi spun femeii cine sunt. Sălăjeanca râde iar. Îmi zice să-i iert pe cei doi paznici, pe Ciobănel și pe Zombor. Îmi aranjez haina, îmi acopăr chelia cu căciula și, puțin rușinat de comportamentul unui bărbat curajos, o rog pe tanti Ileana să stea de vorbă cu mine.

Nepoții și pătura stoarsă

„Da ai uitat cum mă cheamă. Io îs Buza Ileana și aici stau de când m-am măritat. Omul mi-o murit amu-s patru ani. Am mai rămas aici nouă oameni, cred, nu știu exact. Nu mă plâng, Doamne, îți mulțumesc! Am prunci, am nepoți, am și strănepoți, îs trecută de 80 de ani”, îmi spune femeia. Poartă un fel de sandale din cauciuc, încălțăminte îmblănită la interior și foarte ușor de întreținut. Are zadie, poartă batic negru cu model gălbui, vestă din lână, ce mai, este asortată. Se sprijină într-un băț, mă privește și începe să-mi vorbească. S-a născut în satul Sici, dar s-a măritat aici cu multe decenii în urmă. Începe să-mi povestească despre copii, despre nepoți și strănepoți. E fericită, e mulțumită și îmi spune că toți sunt aranjați, sunt bine. „Îmi aduceau nepoții la mine. Era vară, iar eu le puneam un lepedeu sub nuc și blidul cu pătură stoarsă. Erau cuminți, au stat și la mine, sunt bine, sănătoși. E bine acolo unde familia e mare, frumoasă. Nu mă plâng. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, am trecut prin multe greutăți, dar am reușit pentru că m-am aflat bine cu omul meu. Amu îi la cimitir, s-o dus. Acolo îi bine, unde îi înțelegere. Pe toate le rezolvi dacă vă vă înțelegeți. Baiul mare îi că tinerii nu mai au răbdare, mulți îs buieci de bine ce îi în viață. Binele i-o și prostit”, îmi povestește tanti Ileana.

„Mulți vor să cumpere, dar nimeni nu vinde”

Povestesc cu bătrâna și îmi arunc privirea pe uliță. Văd case goale, pustii, în unele nu cred că mai stă nimeni de zeci de ani. Iernile, ploile, timpurile și-au pus amprenta, au fost neiertătoare cu lemnul, cu pereții din pământ, cu gardurile din nuiele. „Îs tare multe case goale, pustii. Uite, domnule, io și bărbatu-meu ne-am făcut casa asta. Ne-am descurcat cum am putut și îi frumoasă, o vezi? Unii s-au dus. Acolo o fost o casă cu zece prunci. Toți îs duși, nu i-am văzut tare de mult. Poate nici nu mai vin. Mai ies pe drum, mai stau de vorbă cu vecinii, suntem tare puțini. Tare mulți vor să cumpere teren aici, loc de casă, de cabană, dar nimeni nu vinde. Îi un loc frumos, retras. Vara îi foarte frumos la noi. Curent ne-au băgat după Revoluție, n-avem biserică, nici magazin, iar școala e închisă de ani și ani. Am fost mulți aici, cred că am fost peste o sută de oameni în Periceiu Mic. Acum e aproape pustiu”, îmi explică femeia. Mă uit la ceas, câinii au început să mă latre iar. Îi mulțumesc femeii și îi spun că trebuie să plec. Ce, credeați că scap așa ușor? Nici vorbă. Urma să devin eu cel intervievat. „Domnule, dar dumneata ai familie, prunci?”, mă întreabă femeia. Îi spun că am și nevastă, că am un băiat de zece ani, iar de patru luni sunt și fericitul tată al unei fetițe, Îi explic că sunt cel mai bogat om din lume, că bogăția mea este familia, restul e praf și pulbere.

„Am avut o viață frumoasă. Nu regret nimic”

Tanti Ileana îmi povestește că a trecut și prin vremuri dificile, iar greutatea a întărit-o. „O fost și greu, dar nu ne-am lăsat. Lucram noaptea în război, făceam haine. Omul meu mă certa, îmi spunea să șed blândă. N-am șezut, am lucrat pentru tăt ce am avut. Nu a fost ușor, nu găseai câteodată nici biscuiți în cooperativă. Acum găsești de toate, voi, tinerii, nu vă puteți plânge. Lumea asta, zic io, s-o stricat de la atâta bine. Oamenii îs buieci, îs tăt mai răi, nu le mai ajunge, îs lacomi, nu-i mai satură bunul Dumnezeu”, îmi șoptește femeia, iar un șir de lacrimi îi acoperă obrajii. Îi spun din nou că trebuie să plec. Îmi mulțumește pentru vizită, îmi spune că se bucură, uneori trec zile și nu povestește cu nimeni pe drum, noroc cu telefonul, cu familia. Îi mulțumesc și eu. Mă îndepărtez, dar cu coada ochiului sunt atent la paznicii din curte. Unul, cel lânos, se apropie. Femeia îmi spune să pun mâna pe el. Mă execut și încep să îl netezesc. Câinele cel mare dă din coadă și vrea să sară pe mine, să mă lingă, era bucuros. Gata, suntem prieteni! Nu mă mai latră, au chef de joacă. Bieții câini, sunt plictisiți și ei.

Ploaia și focul de pe cer

Ne luăm rămas bun, iar eu mă apropii de mașină. La ieșirea din cătun zăresc o fântână. Avea cumpănă, dar nu cred că e folosită de ani și ani. O fotografiez. Gândul îmi sare la profesorul Mirel Matyas, sunt sigur că a fost aici. Pun mâna pe telefon, vreau să-l sun. Stai, cred că are ore, am uitat că a început școala. Săndica mea pornește și mă îndepărtez încetișor. În mașină se încălzește, gândul îmi sare din nou la probleme, la cotidian, la lumea agitată. Ies din Pericei, trec prin Vârșolț, iar pe deal, spre Hereclean, o pată ce părea de foc mă înspăimântă. E o pată luminoasă în mijlocul cerului acoperit cu nori. Ce priveliște, prietene! Și ploaia nu se mai oprește, e o ploaie măruntă. Cum, nu suntem în martie? Unde e zăpada, unde e frigul, unde sunt ulițele pline de copii cu sania. Toate s-au dus. Timpul e altul, lumea e alta, eu m-am schimbat, iar pe mulți nu vă mai recunosc. Știu, am scris prea mult, gata.