Măgura Priei, acoperișul Sălajului și lupul singuratic

Sălajul se numără printre județele unde practicarea sporturilor de iarnă este aproape imposibilă. Nu avem amenajate pârtii de schi, pentru săniuș, iar de ideile care vizau realizarea unor asemenea investiții s-a ales praful. Bine, trebuie să recunoaștem, Sălajul nu este foarte ofertant la capitolul zone muntoase potrivite pentru asemenea investiții.

Și în acest caz, rezolvarea vine de la mama natură. Ea nu trădează niciodată, iar acolo unde este respectată, natura îți oferă tot ceea ce ai nevoie. Mult așteptata zăpadă s-a așternut și în Sălaj, spre bucuria copiilor și disperarea adulților care se simt mereu amenințați atunci când asfaltul este acoperit de nea. Am văzut deja de zeci de ori Grădina Zmeilor, Porolissum, Grădina Botanică și alte atracții turistice ale Sălajului. Voiam altceva, iar salvarea a venit într-o duminică dimineața de la Florin, un prieten pasionat de drumeții, de natură, de multă mișcare în aer liber. „Înarmați” cu haine groase, cu niște sandvișuri, ceai și apă, am pornit la drum. Mai puțin de o oră am făcut până la ieșirea din comuna Cizer, spre Vânători. Am oprit mașina în vârful dealului și am lăsat-o în vecinătatea drumului, pe câmpul care anunța începerea întinderii de alb. Totul era acoperit de zăpadă, iar Săndica mea nu se încumeta să urce chiar dacă e încălțată cu anvelope noi, de iarnă. Soluția a venit de la Florin. Am urcat în Duster și ne-am continuat drumul până la locul unde, aproape în fiecare an, are loc Măsurișul de la Pria, știți, acolo unde oamenii se adună, unde se cântă, se mănâncă și se joacă. Spre rușinea mea, era pentru prima oară când ajungeam în acest loc pe o asemenea zăpadă. La săniuș am mai fost, dar nu până aici. Am lăsat mașinile, nu se cuvine să intri în natură cu motoarele, așa am învățat, așa facem. Totul e acoperit cu zăpadă din belșug, dar ceața mi-a distrus orice urmă de speranță că voi reuși să surprind în imagini frumusețea locului. Nu-i nimic, îmi zic în gând, reușesc data viitoare, acum mă relaxez și îmi oxigenez creierul lovit de atâta agitație și stres, de zilele nesfârșite în care petrec ore în șir în fața unui ecran pe care nu îl mai suport.  Matei, fiul meu, se integrează rapid printre fetele din grup. Începe bulgăreala, zâmbetele curg, e bucurie, iar vremea ține cu noi. Cum să zaci pe canapea pe o vreme ca asta, cum să butonezi nesfârșite ceasuri telefonul sau tableta, să privești la televizor cele mai proaste emisiuni din istoria televiziunilor când afara este atât de frumos, iar plimbarea în natură este gratuită? Ținta era foișorul din vârf de deal. Trebuie să recunosc, locul este unul frumos amenajat de Primăria Cizer, cred, să mă iertați dacă greșesc. Lăsăm aici mâncarea, apa, ceaiul, iar gândul îmi sare către vârful dealului, acolo unde sunt aproape o mie de metri, unde e cel mai înalt vârf muntos din Sălaj, 996 de metri, sper că nu mă înșel. Stai, vârful e lângă noi, deasupra noastră. Florin râde, copiii aleargă, se tăvălesc prin zăpadă. Ceilalți participanți la drumeție preferă să rămână la foișor, la o poveste, la o porție de aer curat. A, era să uit. Și-au luat angajamentul să frigă niște slănină și să ne aștepte cu pită picurată. Cunoașteți rețeta, sunt sigur.

Să fie lup? Poate e urs

Mă uit la Florin. Militar de carieră, bunul meu prieten zâmbește. Suntem gata de drum. Ne-am hotărât să urcăm, dar nu voiam să stăm tare mult în vârf de deal. Ne era teamă să nu se supere restul echipei. Florin și-a pus în rucsac câteva lucruri pe care le considera importante, ne-am verificat telefoanele și am pornit. Ceața era tot mai deasă, nu ne lăsa să vedem în depărtare. Aveam de parcurs mai bine de un kilometru, o distanță scurtă la prima vedere, dar dificilă din cauza lipsei de vizibilitate. Am mers câteva sute de metri pe drumul forestier, iar în cele din urmă am luat-o brusc spre dreapta. Florin a verificat harta și am început să urcăm o pantă abruptă. Alerg de ani de zile, îmi plac urcările, dar acum totul îmi părea dificil. Greutatea bocancilor și cele trei bluze îmi făceau urcarea și mai dificilă. Nu-i bai, urcăm, facem mișcare. La micul dejun mâncasem o banană. Super, eram plin de energie, aveam ce consuma. Mă înfundă râsul, Florin mă privește serios și nu zice nimic. Continuăm urcarea pe un deal unde vizibilitatea era aproape inexistentă. Totul era învăluit în ceață, iar albul zăpezii transforma peisajul într-un colț rupt parcă dintr-o poveste despre pustiu, despre o lume înghețată.  Urcăm și urcăm, iar urcarea îmi părea tot mai grea. Nu e pădure, pare un fel de pășune. Se aud câini. Florin mă liniștește, sunt animalele din sat, probabil. Ajungem într-o poieniță, pare un loc mlăștinos, sunt și câteva furtunuri. Pare că cineva a încercat să capteze apă. Ne-am oprit. Nimeni nu a fost aici de când a nins, suntem doar noi, dar niște urme destul de mari ne dau bătăi de cap. Florin le analizează, mă uit și eu. Povestea cu urșii în pădurile Sălajului mă face să tresar. Nu, n-are cum, urși pe măgură? Ce să caute animalele astea aici, n-au ce mânca, îmi spun în gând. Florin crede că sunt urmele unui lup sau ale unui câine de stână, un biet animal rătăcit pe vârf de deal. Nu-l contrazic, nu mă pricep, dar ochii îmi sunt ațintiți către urme. Parcă sunt tot mai mari. Animalul ne-a simțit și s-a îndepărtat. Florin începe să facă zgomot, bate din palme, dar se oprește. E o liniște cutremurătoare, senzația e că ne-a închis cineva într-o încăpere izolată fonic, locul unde nu există ecou. E mult prea mare liniștea. Ne tragem sufletul, îmi scot ochelarii aburiți și continuăm să urcăm. Îmi dau seama că bătrânele mele ghete nu mă trădează, nu alunec, îmi țin de cald, dar sunt grele ca naiba.

Am picioare de plumb. Sunt un ciudat, mă bucur, lasă, ghetele grele îmi fac picioarele puternice. Partenerul meu de drumeție se oprește și își pune parazăpezile. Zăpada e tot mai mare. Îl întreb dacă mai avem mult. Își privește harta. Mai e de urcat. Nu zic nimic, mă las furat de peisaj. Ce păcat, ceața e mult prea deasă, nu văd mare lucru. Aerul e curat, e rece, îmi intră în plâmânii loviți de murdăria nesfârșită lăsată de eșapamentele mașinilor. Profit, inspir, simt că amețesc. Ici și colo se vede câte un copac.

Unii par că sunt acolo de când lumea, sunt mari, groși. Îi privesc, sunt neclintiți, golași, speriați de noi, de oameni. Vedem iar urme, sunt aceleași urme. Să fie oare un lup sau e un biet câine? Gândul îmi sare la Matei, copilul e jos, la săniuș. Mă calmez rapid. Voiam să alerg spre seară, dar urcarea asta îmi ajunge.

Borna metalică și liniștea de sus

Florin crede că ne apropiem. Zăpada și ceața ne-au lăsat impresia că am parcurs o ditamai distanța. Pe naiba! Cel puțin eu sunt obosit, îmi e și cald, prea gros m-am îmbrăcat. Îmi admir din nou ghetele comandate de nevastă-mea. Ce mai, se pricepe. Sunt un norocos, zâmbesc și îmi îndrept privirea. Văd o pantă nenorocită. Trebuia să o urcăm. Ne-am conformat și am reușit. Totul pare înghețat. Ajungem în vârf. Mă uit în speranța că voi vedea ceva mai mult. Nimic, ceața ne acoperă. Suntem sus, pe acoperișul Sălajului. Am simțit un fel de bucurie greu de explicat, dar și o senzație de teamă amestecată cu foame și sete. Îmi amintesc că am alergat pe aici la un concurs organizat de sălăjeanul Călin Taloș. Sper să repete isprava și să fiu sănătos, să mă înscriu din nou. Respir și îmi amintesc și de Loic, francezul care muncește la Zalău și care le arată colegilor români ce faine locuri sunt în Sălaj. Le putem descoperi, dar nu din mașină. Asta e boala românului, o boală grea, să se ducă cu mașina până la malul mării, la baza pârtiei de schi sau până în sala de clasă. Numai Dumnezeu cred că ne scapă de boala asta. Nu, natura e făcută să fie străbătută la pas, înțelegeți? Dar stai, ce fac, dau lecții? Cine sunt eu să dau lecții? Eu trebuie să mă schimb în primul rând. Îmi vine să rămân acolo, în vârful măgurii. Ce liniște, prietene! Nimeni și nimic nu te poate atinge aici, poate doar fulgii de nea, adierea vântului și privirea vreunui lup pierdut, speriat de zgomotele ATV-urilor. Gata, am ajuns în vârf. E un fel de movilă, e locul despre care am auzit multe povești, iar unele m-au făcut să zâmbesc. Unii mi-au spus că localnicii au încercat să ridice movila, să ajute muntele, să urce la 1000 de metri. N-au reușit. Vârful figurează cu 996 de metri. Știam că acolo există un fel de bornă, un marcaj, ceva. Încerc să dau zăpada la o parte. Piciorul mi se oprește în ceva ce pare o bucată de ciment. În mijloc are o piesă de metal pe care sunt inscripționate niște cifre. Nu le înțeleg și nici nu mă prea obosesc să descifrez ce vor să însemne. Profit de moment, inspir aer curat. Totul în jur e cufundat într-o amorțeală înfricoșătoare. E ciudat, acolo mă simt în siguranță. Mă trezesc rapid. Matei mă aștepta la baza dealului. Probabil e sătul de sanie, de zăpadă. Florin este de acord să coborâm.

Frigul, clisa friptă și pita picurată

Coborârea pare mai dificilă. Am transpirat, coborâm repede pe unde am urcat. Noroc că nu ninge, urmele se văd bine chiar dacă e ceață. Nu trece mult și ajungem la drum. Ce ușurare! O luăm spre stânga și înaintăm. A trecut aproximativ o oră. Suntem fericiți, puțin obosiți, dar mulțumiți. Facem fotografii, iar Florin caută locuri, se gândește la organizarea unui concurs profesional. Nu trece mult și îi auzim pe copii. Par fericiți! Nu s-au săturat, sunt uzi, le este frig, dar se simt bine. Ajungem la foișor, vedem mai multă lume. Sunt și două mașini. Mă enervez. E boala românului care n-ar face pe jos un metru nici prin pădure. Urmele lăsate pe drum arată că s-au chinuit bine să urce acolo cu mașinile. Nu s-au răbdat! Mă calmez rapid, iar Dan mă invită la o felie de pită picurată. Clisa e friptă bine, ceapa e aromată. Las bucuria gustului să îmi inunde papilele gustative. Îmi era foame. N-am mai mâncat de multă vreme o bucată de pâine. Mă lupt din greu cu kilogramele. Dar, de data asta am spus pas. M-am înfruptat și am înfulecat două felii de pâine. Eram energizat, sătul, bucuros, iar copilul îmi era fericit și obosit. Gata, e timpul să plecăm spre casă. Strângem tot, ne asigurăm că focul este stins și că nu lăsăm mizerii în urma noastră.

Florin își pune schiurile și pornește la vale. Fetele și Matei se pun pe sanie și încep să coboare. Râdem, glumim, ne bucurăm de priveliște. Locul este superb. Întâlnim și alți oameni, toți veniți la săniuș. Ce pârtie artificială? Natura ne oferă ce vrem noi, doar să o respectăm. Coborâm încet, ajungem la Săndica mea. Îi mulțumesc lui Florin, suntem fericiți, a mai trecut o zi de duminică, o zi în care am refuzat eroic să lâncezim, să stăm cu telefonul în mână, să acumulăm osânză. În mai puțin de o oră eram la Zalău. S-a făcut seară, ne pregătim de o nouă săptămână, începe și școala, iar eu mă întorc la muncă, la voi și la toți cei care îmi citiți aceste rânduri.