Plouă mărunt. De multă vreme n-am mai văzut o asemenea ploaie. M-am obișnuit cu ploi scurte, amenințătoare. De data asta plouă liniștit. E cinci dimineața și e vineri. Nu știu ce e cu mine, sunt tare abătut. Îmi revin rapid. Nu, beau, nu fumez, dar am pretenții de la cafea. O vreau bună, fără zahăr, așa îmi place. Trag rapid niște voci, le trimit, iar gândul îmi sare rapid la teren. De multă vreme mă gândesc la o ieșire spre Huedin. Acolo am o zonă necercetată. Nu mai stau pe gânduri, o pornesc pe Săndica și ies rapid pe poartă. Orașul e liniștit, iar Meseșul e împietrit.
Plouă și e ceață, o ceață care mă face să înjur, să devin agitat. E ziuă, dar nu văd nimic. Nu contează. 40 de kilometri la oră și treaba e bună. Trec de Ciumărna și ce să vezi? Ceața dispare ca prin minune. A patra, a cincea și dă-i! Gândurile îmi sunt departe, naiba știe pe unde, iar timpul trece repede. Ajung în Zimbor și cotesc la dreapta, spre Huedin. Pe drum nu circulă aproape nimeni. Și aici plouă. Nu știam încotro mă duc. Ce fain, nu știu încotro o apuc, cu cine mă întâlnesc sau ce vreau să fac. Mă bate gândul să trec pe la primarii din Cuzăplac și Fildu de Jos. E mult prea devreme. Mai vreau o cafea! Aaaa, stai! Știu unde mă duc! Vreau în satele din comuna Fildu de Jos. Aici e rost de oameni, de povești, de simplitate. Rotesc volanul spre dreapta, iar Săndica, ascultătoare, se conformează. Ceața ne înconjoară iar. Nu mă mai grăbesc. Sunt hotărât să profit de priveliștea ce se așterne în fața mea, de coloritul viu al frunzelor căzute, de merele rămase-n măr, de toamnă, de strigătul ciurdarului care anunță ieșirea animalelor la câmp. Ajung în Fildu de Jos, decid rapid să trec pe la un prieten și mă întorc. Timpul trece, bucuria revederii e mare, dar trebuie să plec. Pornesc la drum, sunt în căutare de subiecte, de asta am ieșit. Urăsc să caut pe Facebook. Asta am ajuns, un jurnalist care caută subiecte pe Facebook, asta înseamnă mai nou munca de teren? Râd în hohote, sunt un idiot!
Gâștele de lângă vale
Frânez brusc. În fața mașinii s-au așezat trei gâște. Ce nesimțite! Claxonez, dar degeaba. Cobor, iar gâscanul mă fixează cu privirea. Se apropie, iar eu, ditamai omul de peste 1,90, intru rapid în mașină. Lasă, gâscanule, știu eu, tu muști ca naiba! Mulțumite probabil de retragerea mea, gâștele ies de pe drum și se îndreaptă liniștite spre vale. Mă uit în dreapta și văd ceea ce pare a fi o pălincie. Undeva, mai în spate, văd niște oameni care discutau, vorbeau ceva de animale. Sunt palid, sper că nu au simțit teama mea de gâște. Băi, sunt nebun, cum să-mi fie teamă de niște gâște? O parchez pe Săndica pe iarbă, îmi iau reportofonul și cobor spre pălincie. Ușa era deschisă, îmi dau jos șapca, salut, mă prezint și le spun ce vreau, că doresc să îmi povestească despre pălincie, despre pălincă și cazan, despre cartofii puși în jar, despre oameni, despre simplitate și viața de la sat. Sunt trei bărbați în pălincie și toți trei par împietriți. Îmi lasă impresia că nu sunt bine venit. Nu insist, le explic ce gânduri am, că nu sunt nici inspector de control, nici nu mă interesează pălinca lor, eu vreau doar să povestim despre pălincă, despre focul de sub căldare. Oamenii se luminează, mă poftesc, iar unul dintre ei mă recunoaște, îmi spune că mă ascultă de multă vreme. Atmosfera e destinsă, focul arde, iar în pălincie e cald și bine. Afară plouă mărunt în continuare. Liniștea e perturbată doar de zgomotul motorașului care acționează un braț ce amestecă în căldare, să nu se prindă prunele de cazan. Ce bine miroase. E un miros de pălincă, de ploaie, de toamnă și de ceață. Doi dintre bărbați par mai în vârstă, iar unul e mai tânăr și mai sociabil. Zâmbește și îmi spune că e bine să așteptăm părerea șefei, cea care deține pălincia. Apare șefa, zâmbește, o salut. Primesc acceptul, normal! Mă pierd, nu știu de unde să încep, cu cine să discut, îmi este și foame, sunt și puțin grăbit. Mă învârt prin pălincie, iar privirea mi se fixează pe chipul pălincarului. Băh, ești nebun??? Cum naiba, îmi pare că omul seamănă perfect, cred eu, cu actorul Judd Hirsch, câștigător al Globului de Aur și cunoscut pentru aparițiile din seria „Taxi”, dar și din filmul „Ziua Independenței”. Îl tot privesc și îmi este teamă ca omul să nu creadă că sunt vreun țicnit. Cine știe, poate chiar sunt. Pălincarul poartă pe cap o șapcă neagră, este îmbrăcat cu o bluză albastră, are pantaloni de culoare neagră, iar mâinile îi sunt puternice, muncite.
„Am umplut cazanul până-n gușe”
Sub cazan arde focul. E o flacără ce pare liniștită, dar fermă, echilibrată. Pălincarul mă invită să descopăr tehnologia. Știam ceva de la bunicul meu, Nicolae, dar am cam uitat. Nu mă înțeleg deloc cu pălinca, nu prea îmi pasă de ea. Prunele au fost culese cu grijă în zilele însorite de vară și au fost lăsate la fermentat în căzi. Materialul rezultat a ajuns azi la porțile pălinciei. Au fost turnate în cazan, iar focul le transformă. Pălincarul îmi spune că prima dată curge un soi de votcă, unii îi spun „fețală”. Urmează a doua tură de fiert, iar la final curge pălinca, strop cu strop, curge mult, până dimineață, poate chiar până mâine seară. Îți trebuie răbdare de fier, pălincarul are grijă, potrivește focul, pune mâna pe cazan, pălinca trebuie să aibă tăria cuprinsă între 50 și 52 de grade, îmi spune zâmbind pălincarul de lângă cuptor. Ehei, pălinca e artă, e socializare, dar poate deveni și necaz mare, îmi spune un sătean din pălincie. Cred că este proprietarul prunelor. Măi, omul cam are dreptate. Miroase tare a pălincă, a fum. Gândul îmi sare spre amintirile mele despre pălincia din satul bunicilor, acolo unde primeam cartofi copți în jar, cârnat, ditamai bucata de pâine, poate o ceapă și o bucată de clisă încrestată cu brișca ascuțită. Gata, la naiba cu amintirile! Stomacul îmi este lipit de spate. Îmi e o foame de lup. Strâng reportofonul în mână și mă uit în dreapta. Pe o măsuță era ceva ce părea un ziar, o conservă de carne, niște cârnați, poate o slănină și o pâine de brutărie sătească. De acolo se înfrupta pălincarul. Era micul dejun. Ce ouă englezești, ce restaurante cu stele Michelin sau trufe învelite în nu știu ce cremă bolborosită? Ăsta e micul dejun corect, omule! Nu sunt pofticios, n-am treabă, dar de data asta voiam să mă înfrupt ca un nebun, să iau brișca, să tai în clisă, să tai și pâinea, să mă cufund în liniștea apăsătoare din pălincia pierdută în ceață.
Ion, pălincarul
Pălincarul se prezintă. Îl cheamă Ion, cunoaște meserie, o știe de mulți ani. Îl privesc din nou. Doamne, chiar seamănă cu celebrul actor. Sper că nu vorbesc prostii, dar așa îmi pare. Îi mulțumesc pălincarului pentru disponibilitate, pentru că a stat de vorbă cu mine, mi-a povestit. Îl rog să ne facem niște fotografii. Zâmbește și acceptă. Ne strângem mâna și îl las. Omul își scoate șapca și se așază lângă măsuța de la perete. Mănâncă bine, are mult de muncă. Eu înghit în gol. Râd și eu, îmi amintesc de dieta mea. Îmi îndrept privirea către cel ce pare proprietarul prunelor. Bărbatul râde și îmi spune să-i fac și lui o fotografie. Mă conformez, încep discuții, povești. Pălincia e și loc de socializare, aici se stă cu zilele, noaptea n-ai ce face, mai un cartof în jar, mai o glumă, căldura e de la cazan. Aici auzi multe, îți aduci aminte, îți vin speranțe sau te mai amăgești. Dumnezeu știe ce vremuri vin. Proprietarul îmi spune că a avut multe prune în acest an, peste șase tone. Le-a cules pe toate și le-a adus la pălincie. Urmează pălinca și e multă. E băutura care deschidea uși la București, iar eu cred că încă le mai deschide. Pălinca îți permitea să îți alegi Dacia 1300 din depozitul din Baia Mare, poate primeai și ceva în plus, pălinca îți găsea cameră liberă la hotel, închidea ochii vreunei secretare de prin capitală sau îți făcea rost de Pepsi-Cola atunci când și ultima rază de speranță s-a năruit.
Antivirusul din prune
Sunt bucuros. Am descoperit un alt strop de simplitate. Proprietarul prunelor mă invită la un pahar. Îl refuz categoric și mă scuz politicos, îi spun că sunt cu mașina, că trebuie să conduc. Bărbatul zâmbește iar și mă atenționează că la pălincie nu te duci cu mașina, la pălincie trebuie să guști, să vezi cum e cu antivirusul din prune. „Domnule, aista-i antivirusul. Ia-l, aici, în pahar. Bea! Îi antivirus din prune, îți ajunge în gât și te calmează”, îmi spune săteanul zâmbind și îndemnându-mă la un păhărel. Râd și refuz din nou. Se apropie bărbatul mai tinerel. Ne salutăm. Îl cheamă Mircea. Îmi spune că mă știe. A venit să își ajute socrul la fiertul prunelor. Au intrat în tură aseară și speră să termine azi, la prânz, dar nu e sigur. Mircea îmi spune că acum e simplu. Încarci, ai grijă de foc și nu mai faci nimic. Motorașul cu braț face treaba în locul tău. În urmă cu decenii, în căldare trebuia să amesteci manual. Era o treabă grea, istovitoare. Când era gata pălinca, nu îți ardea să o bei, erai mult prea obosit. În timp ce vorbim, la ușa pălinciei apare un bătrânel. Venise în vizită, să vadă ce se petrece, știți voi, să stea la o vorbă, poate chiar să ofere un CTC la pălinca ce stă să picure. Îl înțeleg, în pălincie e cald și bine, miroase a prune și a pălincă, iar afară e rece, plouă și e ceață. Aici e liniște, nu sunt discuții despre virus, nu sunt nici certuri, nici politică. Se aude doar focul trosnind sub căldare, zgomotul înfundat al motorașului, mai sunt și prunele din căldare, e masa cu pâine și cârnat, sunt și trei oameni din sat. Afară plouă mărunt, apăsat. Îmi vine să nu mai plec, vreau să rămân, să stau lângă foc, să visez numai ce vreau, să ascult povești despre trecut, despre oameni simpli. Hai, noroc!
