RAFTUL CU CARTE: O carte pentru neuitarea unei profesoare

motto: „NE ÎNDREPTĂM SPRE O PERICULOASĂ ÎNSTRĂINARE A OMULUI DE CĂTRE OM… SUNTEM TOT MAI DEPARTE DE CEI DE LÂNGĂ NOI…”

Cartea se intitulează „NOI ȘI DIRIGA 70+” și a apărut în anul 2022 la Editura „ECOU TRANSILVAN” din Cluj-Napoca. Diriga, diriginta, este profesoara STELA IONIȚĂ din Nușfalău, iar NOI sunt o „samă” de foști elevi ai acestei profesoare de limba și literatura română, la care dânsa le-a fost nu numai profesoară, ci și dirigintă. Este vorba de mai mulți absolvenți din promoțiile 1996, 1998, 2000, 2004 ai Colegiului „Simion Bărnuțiu” din Șimleu Silvaniei, care n-au uitat-o pe mult prețuita lor profesoară de limba și literatura patriei și au dorit să-și exprime sentimentele lor de recunoaștere și recunoștință față de dânsa într-un mod „neperisabil”, la împlinirea unei vârste rotunde pe care fosta lor dirigintă a „contabilizat-o”.

Ce și-au propus acești NOI prin acest demers? Nicidecum o carte-omagiu! O mărturisesc ei într-un text-prefață a volumului: „Am ales să onorăm preocupările intelectuale de excepție ale unui mentor redutabil, de neuitat, profesorul de limba și literatura română și italiană, diriga, STELA IONIȚĂ”.

Această onoare constă într-o antologie de texte eterogene din bogata și diversa activitate creatoare a profesoarei Stela Ioniță: articole publicistice, interviuri date, dar și luate, prefețe, contribuții la breviarele Colegiului Național „Simion Bărnuțiu”, eseuri culturale, cronici ale unor manifestări memorabile din viața unei școli sau comunități, evocări, proiecte de activități creatoare cu elevii, culegeri, cărți publicate, traduceri din literatura italiană, cronici de întâmpinare etc., etc. I-am citit o bună parte din cele antologate și bine alese. Nota lor comună este competența profesională/culturală, harul de-a „disciplina” cuvintele, de-a le croi potrivit cu gândul autoarei. Ea nu scrie după modele, n-o face cum să placă, ci cum simte și „personajul” principal al frazelor sale, sentimentul, bucuria ce-o aduce cititorului, un text, ori un mod de a fi. Ea scrie, în primul rând, cu sufletul la ceea ce transmite semenilor. Cuvintele alese din motto sunt, cred, elocvente pentru aprecierile mele. Reproduc, spre a fi mai persuasiv, și un fragment dintr-o prefață la volumul unei foste eleve: „Un strop de lumină răzbate din cugetările, versurile și prozele sale, mângâind sufletele noastre învolburate de furiile cotidiene”. (Prefață la volumul „Crâmpeie de gând în culoare și cuvânt”, al Simonei Tămaș Onuțan, apărut în anul 2019).

În ce calitate scriu eu despre Stela Ioniță și elevii ei? I-am fost un an profesor în liceu, am fost la unele ore ale dânsei, am fost colegi de catedră câțiva ani, am colaborat la realizarea breviarelor liceului. Așadar, vorbesc în cunoștință de cauză. În primul rând, o fac pentru că prețuiesc mult oamenii de valoare, oamenii care fac ceva, oamenii care ies din rând în modul de-a fi și de a crea. Prin tot ce scrie, Stela Ioniță vrea parcă, să dovedească concret că limba română, dacă o știm folosi, este cea mai frumoasă oglindă a sufletului românesc! Nu credeți? Atunci, vă rog citiți: „Nu uitați unii de alții, căutați-vă, mângâiați-vă neliniștile, bucurați-vă împreună de împliniri, îmbărbătați-vă, dacă simțiți că e nevoie… Faceți-o fiecare, nu așteptați să înceapă celălalt! Prețuiți-vă aproapele acum, nu însoțindu-l pe ultimul său drum! Neteziți-i cu o privire, cu un gând, cu o vorbă, cu o faptă asperitățile drumului spre dincolo…” (Stela Ioniță, Postfață – gânduri către un posibil, dar grăbit cititor)

După ce apreciem valoarea unui dascăl? Adevărații „evaluator” sunt elevii după ce au absolvit liceul și au început lupta cu viața. Atunci își dau seama care profesor prin ce le-a predat i-a pregătit pentru aceasta. Prin urmare, efectul educației din școală este criteriul principal. Elevii ce-și onorează diriginta prin această carte o spun fără echivoc: „Transmitem pe această cale, a prețuirii și stimei noastre pentru cea care ne-a învățat că, în viață, nu e suficient să știi, să ai, să faci, ci e nevoie, mai presus de orice să fii…”

Avem aici sintetizată cea mai frumoasă misiune a unui dascăl – să-l învețe pe elev să fie el! Profesoara Stela Ioniță a reușit să facă multe generații de elevi să știe să fie!

Cum a reușit acest nobil deziderat?

În primul rând, prin faptul că este o profesoară atipică, una care are obiceiul de-a mai și citi cărțile de literatura și nu comentariile pe care să le dicteze apoi elevilor. Ea nu a predat literatura, a transformat-o nu într-o predică, ci într-un exercițiu de a descifra în fiecare text literar o posibilă lecție de viață cu tot ce presupune ea. Ca să învețe să fie, i-a pus în situația de a ști să facă ceva concret. Apoi, să gândească ce fac și cum o fac, să fie visători cu ochii deschiși.

Să vadă ce a reușit în activitatea cu ei, după ce foștii ei absolvenți i-au propus acest demers unicat, dânsa le-a pus câteva întrebări, iar răspunsurile sunt similare cu o carte de vizită a ceea ce sunt ei sub aspectul modului de-a-și concepe ființarea. Doar două întrebări și două răspunsuri elocvente, preluate din capitolul „CINE SUNTEM NOI, CEI DE AZI?”

Întrebare: „Ce contribuie mai mult la viitorul unui popor: sănătatea morală prin educație, stabilitatea şi armonia familiei sau economia puternică?”

Răspuns: „Toate trei sunt importante. Dar, totuşi, un popor fără educaţie morală sănătoasă nu poate avea bază nici stabilitate şi nici armonie în familie.

Întrebare: „Într-o lume în care asistăm la o promovare malignă a incompetenţei, care credeţi că este, în acest moment, explicaţia ultimă şi definitivă, a acestei realităţi? Ce este de făcut?”

Răspuns: „La noi în ţară, majoritatea incompetentilor sunt angajati în instituțiile statului unde predomină de ani buni nepotismul şi unde se merge pe principiul că, pe lângă câţiva angajaţi buni, se vor descurca şi cei incompetenţi. Explicaţia? Nepăsarea şi indiferenţa. Majorităţii oamenilor le pasă doar de ei şi de confortul lor. Ce ar fi de făcut? (…) Fără legi stricte, fără reguli care ar trebui ţinute cu stricteţe şi aplicarea de pedepse pentru încălcarea lor, nu se va schimba nimic. Oamenii au ajuns să nu se teamă de nimic. Nici de Dumnezeu şi nici de justiție”.

Profesoara Stela Ioniță i-a învățat pe elevii săi cum să fie pentru a izbuti în viață, punându-i în situația de a face, d-a fi jucător și nu spectator. Cum? Metodele ei practice au fost diverse. Una dintre ele – înființarea unui cerc de literatură, adică de creativitate literară, intitulat „CLUBUL DE CARTE”, ca formă a educației non-formale, de învățare prin activități plăcute și motivante.

            Din obiectivele „Clubului de carte”: formarea, dezvoltarea și consolidarea tehnicilor de lectură – de la lector inocent spre cel eficient, competent și performant; lansări de carte, întâlniri cu scriitorii, prezentarea recenziilor unor cărți, editarea unor publicații cu interpretări originale ale cărților citite, alături de creațiile proprii ale elevilor etc.

Păstrând proporțiile, aș asemăna acest practic mod de formare a unui om instruit cu ceea ce făcea Constantin Noica  la „Școala de la Păltiniș”. Împreună cu discipolii săi a pus bazele mai multor publicații școlare. Care sunt ele și ce efecte au avut, aflăm din volumul „SEMNELE TIMPULUI. RETROSPECTIVA IMAGINILOR LICEULUI ÎN REVISTELE ȘCOLARE”, publicat în anul 2019 de Stela Ioniță la editura clujeană „ECOU TRANSILVAN”.

Eficiente sub multiple aspecte au fost și desele excursii așa-zis tematice cu elevii. Una dintre acestea a fost la MĂNĂSTIREA ROHIA, „cetatea spirituală a lui Nicolae Steinhardt”. Astfel de peregrinări se finalizau prin texte ale elevilor ce însumau impresii, învățăminte, „lecții” învățate de la creatorii de valori.

Vă ofer un scurt citat dintr-un articol-sinteză ce are drept motto „… Ramurile copacilor zămislesc nu numai flori, ci și mângâieri” intitulat „LA ROHIA”: „O, mama, țară, lasă-mă să păstrez în suflet pentru totdeauna momentul în care am început să te descopăr, ți-am pătruns în inimă și am început să te cunosc așa cum ești – misterioasă, atrăgătoare, plăpândă, firavă, floare de EDEN”. (OANA ISPAS, clasa a IX-a B)

Amprentele modului de-a gândi și apoi a croi prin expresii trăirile profesoarei sunt mai mult decât vizibile. Un astfel de „efect” și l-ar dori fiecare dascăl. CÂND VOM JUDECA UN DASCĂL PRIN EFECTELE ACTIVITĂȚII SALE, VOM AVEA CU ADEVĂRAT UNITATEA DE MĂSURĂ A VALORII SALE.

            Păcat că o carte precum „NOI ȘI DIRIGA, 70+” a apărut în puține exemplare. Ea este o carte de vizită atât a celei care a trăit iubind școala și literatura, cât și a acestor admirabili „NOI”, „efectele” vii ale unei vieți dăruite pentru a-i face pe cei din bănci să știe să fie.

profesor Octavian GUȚU,

Șimleu Silvaniei