Noutăţi numismatice: 90 de ani de la publicarea romanului interbelic Craii de Curtea-Veche

Monedă Aur

Valoare nominală: 100 lei;
Metal: Aur 900/1000;
Greutate: 6,452 grame;
Dimensiune: diametru 21 mm;
Margine: zimțată;
Calitate: proof;
Tiraj: 250;

Avers: o compoziție reprezentând Bucureștiul în perioada când se desfășoară acțiunea romanului Craii de Curtea-Veche, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, anul de emisiune „2019” și valoarea nominală „100 LEI”.
Revers: portretul și numele scriitorului Mateiu Ion Caragiale, inscripția circulară „CRAII DE CURTEA-VECHE” și anul primei publicări a romanului „1929”.
Publicat în 1929, romanul a luat autorului mai mult de două decenii pentru a-l finaliza. Romanul nu este celebru pentru intriga sa ci mai mult pentru stilul său, cu o atitudine contemplativă inspirată din Marcel Proust și decadența sfârșitului de secol, invitând cititorul într-o descompunere „levantină” a Bucureștiului secolului XIX și prefigurând dezbateri intense între o întreagă generație de intelectuali români despre ceea ce este specificul românesc (o controversă care avea să culmineze în filosofia lui Emil Cioran). Titlul romanului „Craii de Curtea-Veche” provine dintr-o anecdotă publicată de I. L. Caragiale în revista „Vatra”, după cum precizează George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în present”‘ : „O ceată de mahalagii în frunte cu grecul Mlanos s-a răsculat, sub mizilirea lui Gr. Ghirica, și a început a jefui orașul. Melanos, cu cucă de domn în cap și cu haine voievodale furate, trecea prin oraș cu <> lui, beat mort, călare pe măgar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezmățați, bucureșteni, cărora le corespunde, la altă epocă, eroii cărții”. Roman corintic, după clasificarea lui Nicolae Manolescu, „Craii de Curtea-Veche” zugrăvește nobilimea crepusculară, o lume decadentă, a orgiilor și a personajelor dantești, ieșite parcă din tablourile lui Hieronymus Bosch. Toate metaforele acestei lumi se construiesc sub semnul decadenței totale, a lipsei de spațializare a sentimentelor, orizontul intelectual al personajelor limitându-se la dimensiunile lumii cu mistere a Bucureștilor, începând să fie ilustrată tematic pe la mijlocul secolului al XIX-lea de Pantazi Ghirica sau G. A. Baronzi. Construcția romanului ține mai mult de arhitectura unei nuvele extinse, cu detalii baroce semnificative, conținând o lume crepusculară. Epicul propriu-zis nu există, fiind înlocuit de detaliile descriptive sau de contemplare a unei lumi în derivă;astfel, în capitolul „Întâmpinarea crailor”, scriitorul-narator participă la fanteziile celor trei personaje, Pantazi, Pirgu și Pasadia ,când îl întâlnește la birtul din Covaci, în „Cele trei hagialâcuri” se arată modul în care personajul-narator întâlnește pe cei trei „crai”, în „Spovedanii”, se investighează în continuare lumea birturilor bucurestene, iar în „Asfințitul crailor”, ultima parte, a patra, a romanului, sunt prezentate isprăvile eroilor în casa Arnotenilor, care duc la declinul acestui trio insolit. Cele trei personaje aparțin boemei deșănțate a Bucureștilor, cu obiceiuri preluate de la fanarioții greci. Pasasia și Pantazi, coborâți dintr-o nobilime locală, sunt paradoxali prin comportamentul lor, pentru că viciile extreme sunt combinate cu rafinamentul unei lumi „întoarse pe dos”. Pirgu, spre deosebire de ceilalți doi, este de extracție mai joasă, o lichea declarată, cu puterea deosebită de a cunoaște aceste medii și de a se folosi de influența acumulată ocult. El este obsedat de dragostea fără rețineri, de cântecele fără perdea, de tot ceea ce ține de sfera grotescului, a trivialului și a caracterului josnic a ființei umane. Nu e de mirare că în acest mediu corupt, al mahalelelor întunecoase, cu mistere gotice, destinul personajelor este fulgerător, ele dispărând la fel de repede cum au apărut. Taverna și mahalaua devin două din motivele literare ale romanului, „adevărați Arnoteni” fiind locuri de comemorare a unor adevărate orgii, punct de plecare pentru aventuri demne de romanele rocambolești.
Mateiu Caragiale s-a născut la București, fiul lui Ion Luca Caragiale și al Mariei Constantinescu. În anul 1889 tatăl său se căsătorește cu Alexandrina Burelly și își aduce fiul în noua familie. În adolescență, Mateiu își descoperă pasiunea pentru heraldică și pentru genealogie. Își căuta strămoșii pe care îi credea aristocrați.
În 1904 începe la Berlin studii de drept pe care le abandonează. În anul 1921 îi apare povestirea Remember la revista Viața Românească. Din 1916 începe să lucreze la Craii de Curtea-Veche pe care o finalizează în 1928. Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929. În același an, la 1 mai primește premiul Societății Scriitorilor Români (SSR). În Agendă notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la romanul Sub pecetea tainei, iar în octombrie la Soborul (Școala) țațelor. Placheta de versuri Pajere a apărut postum, chiar în anul morții poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieții scriitorului ca mare parte a romanului Sub pecetea tainei. Textele sale heraldice, documentate și dezvoltate și însemnările istorice erau destinate uzului personal și n-au fost puse în valoare de scriitor.
„Reacționar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veșnic cârtitor, în fine, o conștiință de boier de țară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, firește, nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuși” – Jurnalul „bastardului lui Caragiale” de Aureliu Goci. A locuit împreună cu soția sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici, în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat și în posesia unei moșii la Sion (Fundulea), cu un conac la care avea satisfacția de a-și înălța în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoșii săi aleși.
M. S.