Romfilatelia oferă colecționarilor o nouă tematică filatelică dedicată Faunei, prin emisiunea de mărci poștale Veverițe.
Veverițele (familia Sciuridae) sunt mamifere ce fac parte din grupul mare al rozătoarelor, familia cuprinzând aproximativ 55 de specii, cu răspândire în cea mai mare parte a Europei și Asiei, precum și în Lumea Nouă, din sudul Canadei până în nordul Argentinei. Populează în general pădurile de conifere, de foioase și cele tropicale, atât din zonele umede, cât și din cele aride.
Veverița indiană gigantică – Ratufa indica (Erxleben, 1777), ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 3,30 lei, cuprinde patru specii care, după cum sugerează și numele popular, sunt specii de talie mare, lungimea capului și a trunchiului ajungând să măsoare până la 457 mm, la care se adaugă coada de aproximativ aceeași lungime. Greutatea este cuprinsă între 1,5 și 3 kg. Veverița indiană gigantică cuprinde patru sau cinci subspecii recunoscute, dintre care una cu potențial de a fi considerată specie distinctă, toate fiind endemice pentru partea sud-vestică, centrală și estică a Indiei. Este întâlnită la altitudini cuprinse între 180 și 2.300 m, într-un areal puternic fragmentat, unde, local este o specie relativ comună în zonele unde trăiește. Este o specie arboricolă diurnă, care populează exclusiv pădurile tropicale umede, neintrând în plantații. Trăiește în coronamentul arborilor foarte înalți, unde își găsește și sursele de hrană formate din fructe, nuci, lăstari, scoarța unor arbori, insecte și chiar ouă de păsări.
Nu coboară pe sol decât dacă sunt fugărite din arbori de o serie de prădători. Salturile pe care le fac în timpul acestor deplasări pot ajunge până la 6-7 m lungime. Când umblă după hrană, nu își țin coada culcată pe spate, cum fac alte specii de veverițe, ci o mișcă în diverse poziții, pentru menținerea echilibrului. De obicei, trăiesc solitare și ascunse în vegetația deasă a pădurilor compacte. Reproducerea are loc de mai multe ori pe an, iar gestația durează 82 zile. Longevitatea este de până la 16 ani.
Veverița indiană de palmier – Funambulus palmarum (Linnaeus, 1766), reprezentată pe timbrul cu valoarea nominală de 5 lei, este una dintre cele cinci specii de veverițe asiatice dungate ale genului Funambulus, ale cărui specii sunt răspândite în ținuturile cu palmieri și cu altitudine mică din India și Sri Lanka. In secolul al XIX-lea, veverița indiană de palmier a fost introdusă și în alte zone din afara arealului nativ, printre care Madagascar, Réunion, Mauritius, Seychelles și Australia, zone unde produce pagube minore. Este o specie diurnă, semi-arboricolă, care populează în general pădurile tropicale umede, intrând adesea și în plantațiile de ceai, cardamon și cafea, precum și în localități. Specia este endemică pentru partea sudică a Indiei și Sri Lanka, fiind întâlnită la altitudini cuprinse între 0 și 2.000 m, unde, local este o specie comună. Blana este cu păr moale și des, de culoare cenușiu-cafenie sau neagră pe spate, iar capul este cenușiu sau roșcat cafeniu. Caracteristice sunt cele trei dungi de culoare deschisă prezente pe spatele animalelor. Ventral sunt roșcate sau de culoaren cafeniu-deschis. Sunt diurne, toată ziua umblând în căutarea hranei, atât în arbori, cât și pe sol. Nu sunt sperioase, suportând apropierea omului și instalându-se adesea în anexele gospodărești ale locuințelor. Hrana este formată din semințe, nuci, tulpini și lăstari, muguri, frunze, flori, insecte și larve. Reproducerea are loc de 3 ori pe an, gestația durând 40-45 zile. Numărul de pui la o naștere este de 2-4. Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 9 luni, iar longevitatea în captivitate este de aproximativ 5-6 ani.
Veverițele, în condiții normale, nu produc pagube, dar în lipsa surselor obișnuite de hrană pot roade scoarța arbuștilor și pot mânca firele de grâu proaspăt răsărite. Este cazul veveriței gri – Sciurus carolinensis Gmelin, 1788, redată pe timbrul cu valoarea nominală de 8,50 lei. Mutată din arealul său nativ, aflat în partea răsăriteană a Statelor Unite și sudul Canadei, specia a fost introdusă deliberat în Marea Britanie și Africa de Sud, unde s-a înmulțit atât de mult încât a început să producă pagube în culturile de cereale și în plantațiile de arbuști fructiferi. În arealul său nativ, veverița cenușie este larg răspândită și abundentă, fiind raportate densități de până la 21 de indivizi/ha în parcurile urbane, atât mărimea populației, cât și arealul fiind în creștere. Preferă pădurile mature de foioase și de amestec, compoziția specifică a acestora fiind determinantă pentru mărimea locală a populațiilor de veverițe cenușii, densitățile fiind influențate de numărul arborilor care produc nuci și ghinde. Este activă în timpul zilei, în principal dimineața și după amiaza târziu, uneori putând avea scurte perioade de inactivitate de una două zile în cazul unor condiții meteo extreme. Cuibul și-l construiește în copaci, de obicei în cavități ale acestora, dar își poate construi și cuiburi din frunze și ramuri împletite, căptușit cu ierburi și mușchi. Pentru adăpostirea cuibului sunt preferate scorburile uscate cu diametru de până la 25 cm și înălțime de 40-50 cm. Femela își mută uneori puii dintr-un cuib într-altul, se presupune pentru a scăpa de supra-infestarea cu pureci. Se adăpostește și în scorburi, precum și în cuiburile abandonate de păsări. Nu este o specie teritorială, iar faptul că prezintă o dispersie nereversibilă, pe scară largă în cazul depășirii unor nivele populaționale, conferă veveriței cenușii un grad mare de risc de invazie. Pe lângă acest aspect, s-a constatat că în urma introducerii deliberate în Marea Britanie, veverița cenușie a dus la înlocuirea treptată a veverițelor native prin transmiterea de boli cu efecte devastatoare asupra celor din urmă. Deși constituie pradă pentru foarte multe specii de răpitoare, se pare că acest aspect nu-i limitează dispersia.
Veverița roșie eurasiatică – Sciurus vulgaris Linnaeus, 1758, ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 12 lei, este răspândită în toată zona forestieră a regiunii Palearctice, din Irlanda până în Japonia. În sud ajunge până la Marea Mediterană, sudul Munților Urali, Altai, centrul Mongoliei, Manciuria, Coreea și nord-estul Chinei. Preferă pădurile cu arbori înalți și scorburoși, cu ramuri dese care permit o bună amplasare a cuibului. În liziere se instalează dacă în vecinătate există livezi cu pomi fructiferi, îndeosebi cu nuci. În România este întâlnită din câmpie până la 1.500 m altitudine. Cuibul este construit din ramuri împletite, căptușit cu ierburi, mușchi, fire de păr, pene și este acoperit de o împletitură de crenguțe, pentru a-l feri de ploaie. Se adăpostește și în scorburi precum și în cuiburile abandonate de păsări. Nu hibernează. În coroanele arborilor, se deplasează prin salturi, coada ajutând-o la menținerea echilibrului. Coboară cu agilitate pe trunchiurile arborilor, cu capul în jos. Pe sol se mișcă cu ușurință. Este solitară, dar în perioada rece a anului se adună în grupe de 4-6 indivizi. Consumă vegetale diferite după anotimp, semințe de pin și alte conifere, apoi ciuperci și insecte, ouă și pui de păsări și ocazional mici rozătoare. Surplusul de hrană este depozitat individual în crăpături de stânci și în scorburi. Ciupercile sunt depuse la bifurcarea ramurilor. Reproducerea începe în primele luni ale anului. Gestația durează 38-40 zile, după care se nasc 2-7 pui golași, cu pleoapele lipite pentru primele 3 săptămâni de viață. Alăptatul durează 6-8 săptămâni, iar maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de un an. Longevitatea maximă este de 10 ani.
M. S.
