Romfilatelia a introdus în circulație emisiunea de mărci poștale uzuale Flori.
Timbrul cu valoarea nominală de 1,80 lei prezintă laleaua, ce face parte din familia Liliaceae.
Scrierea istoriei exacte a lalelelor a fost o încercare destul de grea din cauza lipsei documentelor de încredere, deşi există lucrări de artă chiar din secolul al XII-lea care oferă unele indicii. Ce au putut istoricii să stabilească este că lalelele au apărut, pentru prima dată, acum sute de mii de ani într-o zonă coridor care se întindea de-a lungul paralelei de 40 de grade latutudine, între nordul Chinei şi sudul Europei. Lalelele sunt flori remarcabile care par să aibă puterea de a captiva inimi, dar şi de a le distruge. Deşi obsesia olandezilor pentru lalele este foarte cunoscută, lalelele au avut perioade în care „au fost la putere” şi în alte ţări. Prima dată, acest lucru s-a întâmplat în Turcia, în anii 1500, perioada în care exista Imperiul Otoman, condus de sultanul Suleiman I (1494-1566). Lalelele au devenit flori foarte cultivate şi îngrijite pentru că îi plăceau foarte mult sultanului şi anturajului său. În timpul domniei turcului Ahmed al III-lea (1703-1730), se crede ca laleaua a fost ridicată la rangul de simbol al bogăţiei şi prestigiului, iar perioada respectivă s-a numit „Era Lalelelor”. De asemenea, denumirea florii vine dintr-un cuvânt turcesc care înseamnă turban. Turcii aveau legi stricte în ceea ce privea cultivarea şi vânzarea lalelelor. Se spune că, în acele timpuri, laleaua era considerată a fi mai valoroasă decât viaţa. La începutul anilor 1700, turcii au organizat ceea ce a fost primul Festival al Lalelelor, care se ţinea noaptea, la lumina lunii pline. În timp ce turcii ţineau deja festivalurile lalelelor, olandezii de abia începeau să experimenteze cultivarea acestor flori. În ce-a de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, vestea despre această floare extraordinară a atins Europa, iar la un moment dat, câteva seminţe de lalele au fost expediate prefectului Clusius, care ingrijea Grădinile Medicinale Regale din Praga. Acesta a fost momentul care a marcat sosirea lalelei în Europa.
Câţiva ani mai târziu, în 1593, Clusius a fugit în Olanda, cerând azil pe motive religioase şi devenind curatorul Grădinii Botanice din Leiden. Clusius a adus cu el în Olanda marea sa colecţie de lalele (despre care se zice că ar fi fost cea mai impresionantă din vestul Europei la acel moment) şi a plantat-o în grădina din Leiden. Istoricii spun despre Clusius că ar fi fost un grădinar foarte egoist pentru că ţinea lalelele numai pentru el şi refuza să le vândă sau să le împartă cu alţii, în ciuda ofertelor cu adevărat generoase. Cum popularitatea florilor a devenit din ce în ce mai mare, unii horticultori pasionaţi şi ajunşi la disperare au furat câteva lalele. Se pare că acest act l-a dezgustat atât de mult pe Clusius, încât acesta a renunţat la îngrijirea lalelelor şi nu le-a mai cultivat niciodată. Odată cu acel furt, lalelele au fost eliberate din „închisoarea” în care erau ţinute şi au început să fie cultivate de toată lumea care îşi permitea. Lalelele au fost iniţial o curiozitate şi un hobby pentru oamenii foarte bogaţi. Fascinaţia pentru lalele, mutaţiile sale şi misterul nemăsurat le-au dat acestor flori o valoare din ce în ce mai mare. Speculaţiile pe seama bulbilor de lalele au început să apară imediat, cum clasa mijlocie şi de sus a populaţiei le vedeau ca pe un simbol ultim al bogăţiei şi prosperităţii.
Până în anul 1630, bulbii de lalele se cultivau şi comercializau numai între cunoscători şi oameni de ştiinţă, pasionaţi de horticultură; în scurt timp însă, din ce în ce mai mulţi comercianţi au observat că pentru unii bulbi se plăteau sume foarte mari de bani şi s-au gândit să se îmbogăţească rapid. Astfel, popularitatea lalelelor a crescut şi mai mult. Nu a durat mult până majoritatea olandezilor au devenit, cu adevărat, obsedaţi de aceste flori. Cei care nu îşi permiteau să cumpere bulbi de lalele sau chiar lalele, se mulţumeau cu lucrări de artă, piese de mobilier, broderii şi obiecte de ceramică pe care apărea silueta delicată a florii. Cum bulbii se vindeau la kilogram, majoritatea oamenilor făceau speculaţii pe viitoarea greutate a acestora, odată ce erau scoşi din pământ. Tot ce trebuiau să facă investitorii era să planteze bulbii şi să aştepte ca aceştia să crească în pământ. Era ca şi cum ar fi făcut bani din aer, aşa că aceasta a devenit cunoscută cu numele de „comerţul cu vânt”.
În perioada dintre 1634 şi 1637, preţurile bulbilor de lalea au crescut uimitor de mult, pentru că „febra” lalelelor s-a răspândit şi mai mult. Bulbi care în mod normal ar fi costat 1-2 guldeni ajunseseră să fie chiar şi 100 de guldeni. Aceste speculaţii absurde au constituit un fenomen atât de intens, încât istoricii şi economiştii de astăzi încă nu îşi pot explica ce s-a întâmplat. Atât de absurdă devenise situaţia, că la apogeul ei, un singur bulb să valoreze cât o casă sau o proprietate situată în cea mai bună zonă din Amsterdam (echivalentul salariului unui zidar pe 15 ani). Inevitabila scădere a preţului lalelelor a avut loc în 1637, când un grup de vanzători nu a putut să obţina sumele de bani pe care le doreau pentru vânzarea unor bulbi – a fost momentul în care parcă toată lumea şi-a dat seama de situaţie. Toţi au vazut că preţul lalelelor erau „artificiale” şi că valoarea lor era trecătoare. Mulţi şi-au pierdut toată averea pe care o aveau. Totuşi, pentru mulţi alţii, mania lalelelor nu a avut nici un efect când a venit vorba de aprecierea plantei în sine; ea a rămas o floare plină de graţie şi frumuseţe, iar varietăţile rare încă mai atingeau preţuri ridicate. De exemplu, în 1640 (când se considera că mania lalelelor deja trecuse) varietatea de lalea Semper Augustus ajungea la 1.200 de guldeni. În timpul secolelor XVII-XVIII, laleaua încă mai domnea în Europa, dar dramaticul sfârşit al secolului XVIII şi începutul secolului XIX, reprezentate de Revoluţia Franceză şi invazia şi ocuparea Olandei de către Napoleon, au schimbat modul în care lumea privea floarea. În următoarele decade, interesul pentru lalea a variat, olandezii rămânând singurii care şi-au păstrat „devotamentul” pentru aceste flori (astăzi, exportul de lalele olandeze atinge 1,2 bilioane de bulbi, anual). De aceea laleaua este atât de legată de Olanda. Imigranţii olandezi sunt, în mare parte, răspunzători de răspândirea popularităţii lalelei în toate colţurile lumii.
Timbrul cu valoarea nominală de 1,90 lei reprezintă grafic narcisa, parte din familia Amaryllidaceae. Narcisa (genul Narcissus) provine din nordul Africii, regiuni mediteraneene și Europa Centrală – circa 32 specii erbacee, bulboase. Termenul de narcisă vine de la mitul frumosului tânăr Narcis din mitologia greacă, care s-ar fi îndrăgostit de chipul său. Legenda spune că floarea a apărut la moartea sa, chiar pe mormântul său. În România este vestită rezervația naturală Poiana cu narcise din localitatea Vad, județul Brașov, din depresiunea Făgărașului. Un alt loc cu narcise este Rezervația naturală Poiana cu narcise de la Racâș-Hida de lângă satul Racâș, Sălaj. Narcisa, denumită popular și ghiocel galben, trompetă sau cocorița este deosebită prin florile sale plăcut mirositoare și forma lor. În funcție de specie și varietate, narcisele cresc având o înălțime între 10 și 45 cm. Fiecare floare are petalele dispuse în jurul unei corole (cupa sau trompeta) care poate fi plată sau lungă și îngustă. Florile sunt de obicei albe sau galbene, uneori verzi, corolele sunt roșii, portocalii sau roz. Majoritatea narciselor au parfum puternic, dar există și specii fără parfum. Frunzele sunt lungi și înguste, de culoare verde închis. Datorita formei sale de trompetă, narcisa a fost considerată semnul venirii cu adevarat a primăverii.
Pe timbrul cu valoarea nominală de 2,20 lei este ilustrată floarea de piersic. Prunus persica este un pom fructifer din familia Rosaceae, genul Prunus. Piersicul este un arbore care atinge 8 m înălțime; crengile sale sunt relativ drepte cu ramificații puține. Frunzele lui sunt pe margini ușor zimțate de formă lanceolată, având lungimea între 8 – 15 cm și lâțimea de 2 – 4 cm. Florile cu un diametru de 2,5 – 3,5 cm, au o formă cupolă, fiind de culoare roză sau galbenă. Fructele acoperite frecvent de peri, au forma sferică cu un diametru de 4 – 10 cm, având nuanțe de culoare de la verde deschis, galben la roșiatic. Sâmburele așezat central este de consistență dură.
În Europa Centrală, piersicul pentru a fi ferit de frig, este plantat în podgorii de viță de vie. Pomii sunt sensibili la frig, de acea se practică frecvent altoirea prunului cu mlădițe de piersic. Piersicul rezistă la temperaturi de până la -30 de grade Celsius în timpul iernii, însă dacă după înflorirea ramurilor, temperatura scade la mai puțin de -4 de grade, florile se scutură iar pomul nu mai poate produce fructe în anul respectiv. Astfel, înghețurile neașteptate din timpul primăverii sunt destul de problematice, întrucât piersicul înflorește destul de devreme (la începutul primăverii). De asemenea, pentru ca fructele să se coacă, este nevoie ca temperatura din timpul verii, în luna cea mai fierbinte, să fie între 20 și 30 de grade.
Țări importante care cultivă piersicul sunt China, Iran, Franța dar și țări mediteraneene precum Italia, Spania, Grecia. Mai de curând, țări precum Statele Unite, Canada și Australia au devenit de asemenea țări importante producătoare de piersici.
În anul 2015 au fost descoperite în China fosilele a opt piersici, având o vechime de 2.5 milioane ani. Chiar dacă numele său științific (Prunus persica) sugerează că piersica este originară din Persia, piersicul este de fapt nativ Asiei, mai precis Chinei. Piersicii sunt menționați în scrierile chineze încă din secolul X î.Hr, unde se spune că au fost fructele preferate ale regilor și împăraților chinezi. Recent, istoria cultivării piersicilor în China a fost rescrisă de la început, în urma studierii unor manuscrise din anii 1100 î.Hr. Piersica a fost adusă în India și în Asia vestică încă din vremuri antice. Alexandru Macedon a adus fructul în Europa după cucerirea perșilor în 331 î.Hr. Mai târziu, a fost adus în America de către exploratorii spanioli și a ajuns în cele din urmă și în Anglia și Franța, în secolul XVII, unde era considerată o delicatesă. În prezent, piersicul s-a răspândit pe tot mapamondul, fiind un pom fructifer destul de comun.
Dalia ilustrată pe timbrul cu valoarea nominală de 2,70 lei, face parte din familia Asteraceae. Este o plantă originară din America Centrală și de Nord. A fost adusă în Europa în secolul XVI, prin Spania, de unde s-a răspândit rapid în celelalte țări. Daliile sunt foarte apreciate pentru florile de diverse forme și culori ce înfloresc de vara până toamna târziu. Sunt plante sensibile la ger, de aceea toamna se scot rădăcinile tuberizate și se păstrează în nisip, în locuri răcoroase și uscate. Se plantează în soluri bogate, argiloase, în zone însorite.
Macul, floarea redată pe timbrul cu valoarea nominală de 3,30 lei, face parte din familia Papaveraceae. Genul Papaver cuprinde aproximativ 80 de specii de plante anuale, bienale sau perene, native din Europa, Asia și America de Nord. Cea mai mare parte sunt specii spontane, întâlnite în natură, doar câteva specii (Papaver orientale, Papaver somniferum) având cultivaruri la care diferă forma și culoarea florilor. Macul preferă solurile afânate, mai mult sau mai puțin calcaroase, fertile, cu expoziție însorită. De asemenea cuprinde plante erbacee ce pot avea înălțimi între 20-150 cm. Macul este o floare de primăvară, întâlnită în categoria florilor de câmp (flori spontane).
Anemona sau floarea vântului, ce face parte din familia Ranunculaceae, apare pe timbrul cu valoarea nominală de 53,50 lei. Anemonele au o arie largă de răspândire în emisfera nordică, dar pot fi întâlnite și în zonele răcoroase sau în pădurile din emisfera sudică. Sunt înrudite cu genurile Pulsatilla si Hepatica, de aceea unii botaniști le includ în genul Anemone. Denumirea anemone derivă din cuvântul grecesc anemos (Άνεμος), care înseamnă vânt. În mitologia greacă, anemonele rosii (A. coronaria) simbolizează picaturile sângelui vărsat de Adonis la moartea sa. Anemonele sunt plante erbacee, perene cu frunze radicale și cu flori mari, asemănătoare macului, de diferite culori, care înfloresc de obicei primăvara. Crește in flora spontană sau cultivată ca plantă decorativă. Din multiudinea speciilor de anemone, cea mai cunoscută este A. coronaria. A. coronaria este o plantă tuberculată care are o rozetă de frunze pețiolate de culoare verde intens, asemănătoare frunzelor de pătrunjel, tulpinile lungi de 15 –20 cm au în vârf o floare mare de diverse culori și cu multe stamine. Culorile cel mai des întâlnite sunt: roșu, albastru, roz, violet sau alb. Există de asemenea varietăți cu floarea dublă, ale căror stamine din centru au fost înlocuite de un smoc de petale înguste. Pot fi înmulțite ușor prin semințe sau prin diviziunea rădăcinilor tuberculi. Planta are nevoie de sol reavăn, bogat în humus și drenat, și este sensibilă la exces de umezeală și la temperaturi scăzute. Coloritul este favorizat prin expunerea la soare. Cultura se inființeaza toamna sau primăvara devreme, în februarie – martie. Înfloresc în perioada mai – iunie. În luna iulie planta intră în repaus, frunzele se usucă și atunci se scot tuberculii din pământ, iar depopzitarea se face în încăperi uscate și răcoroase. Ca plante tăiate au o durată de viață relativ scurtă, datorita intoleranței la căldură. De asemenea, de evitat este amestecul cu narcise, deoarece substanțele eliminate de narcise sunt dăunătoare anemonelor. Speciile de anemone sunt uneori atacate de omizi. Frecvent la anemone apar pătarea frunzelor și făinarea.
Pe plicul „prima zi” a emisiunii a fost ilustrat ghiocelul. Ghiocelul (Galanthus L.; din limba greaca: gala – lapte, anthos – floare) este un gen de plante bulboase din familia Amaryllidaceae, plante care înfloresc printre primele la începutul primăverii. Cel mai reprezentativ membru al genului Galanthus este Ghiocelul comun (Galanthus nivalis). Ghioceii nu trebuie confundați cu 2 plante asemănătoare, lușca (Leucojum vernum) și ghiocelul bogat (Leucojum aestivium); acestea sunt mult mai mari și au toate cele șase petale de aceeași mărime, deși unele specii de Galanthus au segmentele interioare de aceeași mărime cu cele exterioare. Toate speciile genului Galanthus au bulbi, frunze liniare și tulpini erecte, lipsite de frunze, cu o singură floare în vârf, sub formă de clopot. Galanthus nivalis are în jur de 15 cm înălțime și înflorește în ianuarie și februarie în zonele temperate nordice. Bulbul este globulos, acoperit cu tunici brune. La baza tulpinii se află două frunze verzi-albăstrui, liniare, plane, slab carenate. Floarea albă este actinomorfă, bisexuată, are șase petale, cele trei exterioare fiind mai mari și mai convexe decât cele interioare. De asemenea, cele interioare au câte o maculă verde verzuie sau gălbuie, în funcție de specie, situată apical. Pe cele șase antere se deschid pori sau șanțuri. Ovarul este format din trei celule, iar din el rezultă o capsulă tricelulară. Înmulțirea se face vegetativ (asexuat) prin bulbi, prin diviziunea atentă a lor când planta este matură, prin mutare când planta este în hibernare, imediat după ce frunzele se ofilesc; sexuat se înmulțește prin semințe. Există numeroase varietăți de ghiocei, cu flori simple sau duble (Galanthus nivalis f. pleniflorus ‘Flore Pleno’), care diferă în principiu prin mărime și floare și prin perioada de înflorire.
În 1983, Duvoisin a sugerat că planta misterioasă care apare în Odiseea lui Homer este de fapt un ghiocel. O substanță activă din ghiocel este numită galantamină, care, precum anticolinesteraza, putea acționa ca antidot contra otrăvurilor lui Circe. Galantamina poate fi utilă în tratamentul bolii Alzheimer, deși nu este un leac; substanța apare și în alte plante, precum narcisa.
M. S.
