Ziua Veteranilor de Război

În 29 Aprilie se sărbătorește Ziua Veteranilor de Război, în semn de apreciere și recunoaștere a meritelor acestora pentru apărarea independenței, suveranității, integrității teritoriele și a intereselor României. Aceasta a fost instituită prin Hotărârea de Guvern nr. 1222 din 10 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr.699 din 17 octombrie 2007.
În acest context, în memoria lui Florian D. COSTRUȚ – veteran de război (Dumnezeu să-l ierte!), prezent la multe evenimente dedicate sărbătoririi Armatei României și Zilei Naționale a României în orașul Șimleu Silvaniei, redau, fără alte comentarii, acest articol publicat în presa sălăjeană și națională, în anul 2010.

Eroul de la Ip

Motto: „Admiraţia noastră este atât de mare pentru martirii trecuţi în nefiinţă, încât acordăm foarte puţin timp pentru eroii încă în viaţă”.
Elbert Green Hubbard (1856 -1915),sciitor şi filozof american

La cei 89 de ani, Florian D. COSTRUŢ din localitatea martir Ip, se află – din păcate – printre puţinii veterani de război care au mai rămas în viaţă pe meleagurile sălăjene! La vârsta senectuţii, are o stare fizică şi morală de invidiat. Şi, aceasta (Nota Bene!), în ciuda faptului că este şi invalid, pierzându-şi ambele mâini în timpul celei mai mari conflagraţii, Al Doilea Război Mondial.
Impresionat de prezenţa domniei sale la sărbătorirea Zilei Armatei Române în urbea de sub Măgura Silvaniei (când a vorbit şi a recitat o poezie), am mers la Ip pentru a-i lua acest scurt interviu. Intenţia mea s-a dovedit oportună, pentru că plutonierul adjutant (r) Florian D. Costruţ primise Diploma de Merit – cu insignă şi cruce, precum şi o Scrisoare de Mulţumire din partea Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război din România, cu prilejul împlinirii vârstei de 89 de ani şi pentru eroismul din perioada războiului, 1941-1945. Cu acest prilej, am rămas, iarăşi, impresionat de casa de pe strada Gării nr.439, rânduită gospodăreşte şi, mai ales, de „colţul spiritual” amenajat în hol, unde, în jurul tabloului personal, tronează brevete, ordine, diplome, medalii, insigne şi cruci de război primite, de-a lungul timpului, ca semn de recunoaştere a statutului de veteran şi invalid de război, de la regele Mihai, Ministerul Apărării Naţionale, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război şi preşedinţii României, Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Printre acestea se numără medaliile: „Virtutea Militară de Război ”- clasa a II-a şi „ Serviciul Credincios ” – clasa a III-a. Badea Costruţ, un om simpatic şi plin de vervă, dar meticulos din cale-afară şi surprinzător de îndemânatic, mi-a arătat şi alte documente, decoraţii şi fotografii care-i atestă acest statut social. Şi-a depănat, apoi, timp de câteva minute (cu lacrimi în ochi!), amintirile de pe front. Mi-a recitat, cu mult patos, o poezie despre Golgota.
– Domnule Costruţ, cum aţi ajuns în război? Pe unde aţi luptat şi cum a fost?
– Am fost înrolat la Deva, pe timpul refugiului cauzat de Dictatul de la Viena, în Regimentul 7 Vânători de Munte. Am luptat şi spre Răsărit, până la Cotul Donului şi spre Apus, în Munţii Tatra. Nu vă pot spune în cuvinte (l-a podidit plânsul!) ceea ce a însemnat să aud gloanţele şi strigătele de ajutor ale răniţilor şi să văd sângele şi chipurile camarazilor ucişi. Permanent mă rugam: „Doamne, te rog, ajută-mă să trăiesc!”.
– Cum aţi pierdut ambele mâini?
– Am fost rănit crunt de schijele unui brand al artileriei inamice, în 2 februarie 1945, în Munţii Tatra. Am fost găsit de sanitari după o zi şi o noapte petrecute în zăpadă şi frig, abia respirând şi cu cangrenă la mâini. Nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea lor, fiindu-mi amputate de doctorul Ambulanţei 38 a Armatei Române.
– Cum aţi primit vestea terminării războiului? Ce părere aveţi de războaie?
– Cu mare bucurie sufletească, chiar m-am rugat Domnului să-i aibă în paza Sa pe cei dispăruţi şi să ne ocrotească pe cei care am scăpat cu viaţă. Eram la Timişoara, adus la spital, pentru tratamente, ajungând, apoi, la Bucureşti. Ce părere să am, să nu se mai întâmple asemenea nenorociri, că-i loc pentru toţi pe acest Pământ.
– Între timp, până acum, ce-aţi făcut? Sunteţi muţumit de modul cum trăiţi?
– Păi, m-am căsătorit cu Maria în 1947, aici de faţă, ne-am aranjat gospodăria, ne-am lucrat pământul şi am îngrijit animalele, avem trei fete, şapte nepoţi şi şapte strănepoţi. Sunt mulţumit de viaţa mea, aşa cum a vrut soarta. Nu mă plâng de greutăţi. Norocul meu este că sunt optimist, cu chef de viaţă şi credinţă în Dumnezeu. Cu pensia de veteran de război şi celelalte îndemnizaţii, dar şi cu roadele muncii noastre, putem să ne ducem viaţa în condiţii bune. Păcat că nu s-a întâmplat aşa, o mai mare atenţie pentru veteranii şi invalizii de război, şi înainte de anul 1989. De atunci a răsărit soarele şi pentru noi ! Totuşi, v-o spun pe-a bună : sunt dezamăgit de felul în care este guvernată România, ţara pentru al cărui bine eu mi-am pierdut ambele mâini. Această nemulţumire mă afectează tare la inimă şi suflet. Mă rog Celui de Sus să facă o minune şi pentru poporul nostru !
– Să v-audă Domnul! Vă mulţumesc pentru tot ceea ce mi-aţi arătat şi mi-aţi spus. Eu vă urez mulţi ani sănătoşi, să treceţi de-o sută! Totodată, vă îmbrăţişez bărbăteşte, pentru spiritul sacrificiului dumneavoastră întru binele României.
– Şi eu vă mulţumesc şi spun, răspicat:
Cinste eroilor şi martirilor poporului român! La mulţi ani, veteranilor de război şi Armatei României!

Prof. Marin ŞTEFAN