Treznea, martirii de sub piatră și lacrimile mamei

Mâinile îi sunt slăbite. Pe pielea albicioasă cad ici și colo picături ce par lacrimi, dar ochii îi sunt uscați. Privește fix mormântul, iar peste umărul său cade o altă mână. Se roagă pentru ei, pentru cei aflați sub lespedea de piatră, sub rădăcina lumii. Unii au fost împușcați, iar alții au murit tăiați.

Peste Meseș s-a așternut ceața. E dimineață și e 9 septembrie. În micul cimitir din deal a fost cosită iarba, e miros de fân și de pruni bătrâni. Au început să cadă picuri rari și grei. Un bărbat cu părul alb se apropie de locul în care au fost îngropați toți, bătrâni, tineri, părinți, bunici, copii. A așezat lumânările în cutie, a pregătit colacul și s-a dus. Astăzi au venit iar să spună o rugăciune și să păstreze un moment de tăcere în memoria celor uciși de soldații unguri acum 82 de ani. Preoții se roagă, iar lângă gardul rece al mormântului stau două bătrâne. Sunt îmbrăcate în negru, iar privirea uneia arată de parcă nu s-ar teme de nimeni și de nimic, doar de Dumnezeu. Are 93 de ani și își ține mâinile pe grilajul ruginit, privește spre mormânt, dar nu mai poate plânge. Tanti Susana are 93 de ani și a urcat la mormântul din deal. Privește încruntată spre piatra rece a mormântului. I-am ignorat pe toți și m-am apropiat de ea. E răcoare și chiar dacă par reci, mâinile sale sunt calde. E senină. Își amintește. Patru suflete din familia sa au plecat în acel masacru. Mama femeii a murit în chinuri. Susana plânge și îmi spune că era plecată la fân, era o copilă, iar la întoarcere și-a găsit măicuța tăiată, spintecată în pat. N-am mai cutezat s-o întreb nimic pe tanti Susana, am lăsat-o și a continuat să se roage. Lângă ea stă o altă femeie îmbrăcată tot în negru.

„Ne-am ascuns în lada cu tărâțe”

Lelea Florica are 88 de ani, avea șase ani când a avut loc masacrul. I-au omorât bunica, au murit și alte neamuri. Femeia desface pumnii și își șterge ochii cu batista albă. O acoperă din nou cu degetele. „Eram în ocol. Lucram cu cânepa și o vinit soldații unguri peste noi. O început să tragă. Eu și cu o slugă ne-am aruncat într-o ladă cu tărâțe, acolo ne-am ascuns și am scăpat. Așa o fost. Șase ani am avut atunci. Și acum îmi aduc aminte. Rău o fost, Doamne, rău”, îmi povestește femeia. Nu plouă, dar cerul e acoperit cu nori. Parcă vine furtuna, dar e și foarte cald, simt că aerul e greu respirabil.

Soldații aflați la fața locului se descoperă, preoții încep ceremonia religioasă, au loc depuneri de coroane, jerbe. Un copil așază câteva flori în dreptul unui nume. Am așteptat finalul ceremoniei și m-am dus la mormânt. Florile erau așezate în dreptul unui nume: „Ioan Sălăjan, 2 ani”. Azi s-au împlinit 82 de ani de la crima odioasă comisă de trupele ungare hortyste. „În memoria celor 86 de martiri masacrați la Treznea de trupele hortyste în septembrie 1940”, este scris pe piatra funerară de la mormântul de pe deal. Dumnezeu să-i odihnească. Peste Meseș s-a așternut ceața, a început să plouă.