Lacrimi de decembrie

Decembrie 1989. Au trecut treizeci de ani de atunci. Sunt mulţi aceşti ani? Sunt puţini? Revăd câteva filme din acel decembrie. Pe altele, le văd acum pentru întâia dată. Citesc. Ascult mărturii ale participanţilor. Privesc chipuri ale oamenilor de atunci. Ale oamenilor care au fost în stradă la acea fără de seamăn revoltă, când încă Ceauşescu şi partidul său unic erau la putere. La ceea ce, apoi, prin schimbările produse, a devenit revoluţie.
Câteodată, îţi aminteşti greu ceea ce ai făcut recent. De ce îmi amintesc, iarăşi şi iarăşi, ceea ce a fost atunci? Pentru că lucrurile care te impresionează îţi rămân altfel în minte. Sunt acolo, şi sunt vii, şi după 30 de ani. Rămân de fapt acolo, în mintea ta, pentru totdeauna. La fel ca naşterea unui copil sau moartea cuiva foarte drag. Pentru că schimbă ceva major în existenţa ta, pentru că te zguduie, pentru că te transformă.
În decembrie 1989 schimbarea se simţea. Era aproape. Era dorită. Mult nu putea să mai întârzie. Oamenii vorbeau. Pe ocolite, pe ascuns, cu teamă, dar vorbeau. Vorbeau, în şoaptă, cu cunoscuţii întâlniţi pe stradă. Vorbeau, tot aşa, cu unii colegi de serviciu. Nu cu toţi, pentru că se cam ştiau cei care duceau vorba mai departe. Vorbeau acasă. Iar radioul, cu sonorul dat la minim, era pus, seară de seară, în multe locuinţe, pe Europa liberă. Şi chipurile oamenilor erau schimbate. Se vedea pe ele aşteptarea şi speranța. Neliniştea şi încrederea. Separat sau împreună.
Aşa, sau prin alte mijloace de informare (prin telefon am aflat de evenimentele din Timişoara, de la un prieten din acel oraş eroic) schimbările din lume şi din ţară ne erau cunoscute. Ştiam că sovieticii, sub Gorbaciov, aleseseră calea reformelor, încă din 1986. Că Polonia, în vara lui 1989, a scăpat de comunism. Că în Ungaria schimbarea deja venise, în octombrie. Că Zidul Berlinului se prăbuşise şi el, în noiembrie. Şi că, tot atunci, în Cehoslovacia statul monopartid dispărea, iar Bulgaria îşi schimba conducătorul şi anunţa pluralismul politic. Toate le ştiam. Şi mai ştiam că nu putem rămâne doar noi în vechea stare, când totul în jur se transformase deja.
Dar, în România, schimbarea întârzia. Congresul partidului comunist, din noiembrie, îl realegea pe Ceauşescu. Care spusese că schimbarea va veni la noi doar atunci când „va face plopul pere şi răchita micşunele”! Adică, după părerea lui, niciodată. Poate ultima şansă a unei schimbări paşnice era, astfel, pierdută!
Mare lucru nu au înţeles conducătorii de atunci din istorie. Altfel, ar fi ştiut că tendinţele unei epoci nu doar că trebuie cunoscute, ci şi că nu poţi să te împotriveşti, cu încăpăţânare, „la dreptele cereri ale unui timp”.
Dar ei nu au ţinut cont de schimbările din jur, de „tendinţele epocii”. De semnalele şi chiar avertismentele primite. Nu au ţinut seamă nici de lipsurile din interior. De mult prea multele nemulţumiri acumulate. În decembrie 1989 românilor le lipsea aproape totul. Libertatea. Apa. Căldura. Lumina. Hrana… Pe care le cereau cu disperare.
Dar „conducătorii” au ignorat sau reprimat toate „dreptele cereri” ale timpului, cum făcuseră şi în Braşov, doi ani mai devreme! Şi aşa, în loc de o „revoluţie de catifea”, de o schimbare paşnică de sistem, ca la vecinii noştri, am avut parte de una violentă. În încăpăţânarea lor fără margini, agățați de putere, ei au mânjit cu sânge istoria ţării noastre.
De aceea, bucuria libertăţii câştigate atunci va rămâne, pe veci, împletită cu durerea pierderii atâtor vieţi. Ca și lacrimile noastre, în decembrie. Dănuţ Pop