În 1 septembrie se împlinesc 124 ani de la promulgarea Legii Jandarmeriei Rurale, prin decretul semnat la 1 septembrie 1893 de Regele Carol I, act ce a statuat înfiinţarea acestei instituţii.
În judeţul Sălaj, Jandarmeria a luat fiinţă în 7 aprilie 1919, având un efectiv de 5 ofiţeri şi 50 jandarmi soldaţi, constituiţi în Compania de Jandarmi Sălaj, subordonată Regimentului 7 Jandarmi Cluj.
În 1 aprilie 1929, se aprobă Legea pentru Organizarea Jandarmeriei Rurale, ceea ce duce la schimbarea denumirii în Legiunea de Jandarmi Sălaj cu reşedinţa la Zalău, care cuprindea în structura organizatorică 10 secţii în subordinea cărora se aflau 52 posturi de jandarmi rurali.
În urma evenimentelor din 30 august 1940, teritoriul judeţului Sălaj a fost vremelnic ocupat de către Ungaria hortystă, perioadă în care Legiunea de Jandarmi Sălaj a fost dislocată la Deva, judeţul Hunedoara.
După trecerea frontului, Legiunea de Jandarmi Sălaj revine cu aceeaşi structură, având în compunere 10 secţii cu 50 posturi de jandarmi. Această structură se menţine până în anul 1949, când instituţia Jandarmeriei a fost desfiinţată.
După evenimentele din Decembrie 1989, Jandarmeria Româna este reînfiinţată, iar în luna iulie 1990 ia fiinţă Detaşamentul de Jandarmi Sălaj, cu reşedinţa la Zalău.
Această sărbătoare, de o mare încărcătură emoţională, reprezintă un moment ce ne onorează şi ne bucură deopotrivă, evocând gloriosul trecut şi impresionantul prezent al acestei Arme.
Jandarmeria Rurală – istorie și fapte
Înfiinţarea unei instituţii stabile, autoritare şi eficiente pentru asigurarea ordinii şi liniştii publice, pentru respectarea legilor în mediul rural, a constituit o preocupare de seamă a conducerii politice şi militare a României către sfârşitul secolului al XIX-lea, îndeosebi după Războiul de Independenţă.
În anul 1885, prefectul Poliţiei Bucureştilor a iniţiat un proiect de lege pentru organizarea Jandarmeriei în întreaga ţară, iniţiativă nefinalizată. Doi ani mai târziu, în anul 1887, I. C. Brătianu în expunerea de motive la Legea comunală sublinia că: „Gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum, a cărei activitate se dovedise nesatisfăcătoare. Această lege a fost adoptată la 7 mai 1887 şi prevedea organizarea, printr-o lege specială, a Jandarmeriei Rurale, însă lipsa resurselor financiare a întârziat înfăptuirea ei”.
După noi şi insistente demersuri, guvernul conservator, condus de Lascăr Catargiu, reuşeşte să elaboreze şi să prezinte Parlamentului, în ianuarie – februarie 1893, proiectul Legii asupra Gendarmeriei Rurale, care este adoptată şi promulgată prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893.
Publicată în Monitorul Oficial din 1 septembrie 1893 în articolul 1 legea statua că: „Se instituie pentru toată întinderea Regatului un corp de Gendarmerie Rurală menit a veghea în comunele rurale la siguranţa publică, la menţinerea ordinii şi la executarea legilor”.
Lua astfel naştere o instituţie nouă, capabilă să asigure ordinea de drept şi tihna cetăţenilor în mediul rural, acolo unde trăia şi muncea aproape 80% din populaţia României.
Prin atuurile ei această instituţie se deosebea radical de Poliţia rurală care funcţionase până atunci prin: structură militară cu valorile ei cantitative şi calitative, pregătire superioară profesională şi juridică, articulaţie teritorială cu multiple valenţe operaţionale etc.
Inspirată din legislaţia şi modelele unor ţări cu solide regimuri constituţionale (precum Franţa, Italia, Belgia), Legea asupra Gendarmeriei Rurale a reprezentat un moment de referinţă, un reper istoric în dezvoltarea şi modernizarea Jandarmeriei naţionale, în deplină concordanţă cu dezvoltarea şi modernizarea organelor statului român.
Înfiinţarea Jandarmeriei Rurale s-a dovedit, într-un interval scurt de timp, deosebit de utilă şi benefică pentru securitatea statului, caracterul ei militar oferindu-i o unanimă recunoaştere, stimă şi apreciere.
Apariţia în satul românesc a jandarmilor – bărbaţi anume selecţionaţi după severe criterii de cultură generală, de sănătate şi înfăţişare, cu o bună instruire militară, cu o temeinică pregătire profesională şi un ridicat simţ al datoriei, onoarei şi demnităţii, al respectării cu sfinţenie a legilor, cu o ţinută ireproşabilă – a constituit o adevărată revelaţie. Jandarmul din mediul rural completa în mod fericit articulaţia autorităţilor locale.
Prin statutul său, prin modestie, cumpătare, cinste şi seriozitate reuşea să îmblânzească asprimea funcţiilor şi să se bucure de consideraţia populaţiei. Aşa cum se prevedea în unul din regulamentele vremii: „ … Jandarmul se străduie să nu producă spaimă decât duşmanilor bunei rânduieli, iar pentru cetăţenii buni şi liniştiţi el este protector binevoitor.” Deşi atribuţiile jandarmilor în mediul rural erau grele, complexe şi nu de puţine ori dureroase, nu le lipseau sentimentele umanitare, proprii militarilor de elită.
Instituţia Jandarmeriei Rurale, de la înfiinţarea sa în anul 1893 şi până la desfiinţare în anul 1949, a cunoscut o serie de transformări şi modernizări în funcţie de evoluţia şi cerinţele statului român. Jandarmul şi-a perfecţionat pregătirea, dotarea, modalităţile de acţiune, dar a rămas constant, din generaţie în generaţie, acel militar integru, dăruit armei şi misiunilor, drept, sever, ferm, plin de omenie şi solicitudine, iubit şi apreciat.
Corp militar de elită, Jandarmeria Rurală a fost prezentă în toate marile evenimente sociale, economice, politice şi militare din România. Ea şi-a adus onorabila contribuţie la luptele duse de poporul român în Războiul pentru cucerirea Independenţei de stat, în Campania Balcanică din anul 1913, în Primul şi al Doilea Război Mondial.
Demonstrând pe toată durata existenţei sale un profund ataşament faţă de valorile fundamentale ale naţiunii române, Jandarmeria Rurală, ca de altfel întreaga Jandarmerie Română, a reuşit să-şi dobândească un binemeritat loc în conştiinţa poporului român.
